puţin Nakata are ceva – ceva special, care m-a făcut să îl urmez până aici, Până în Shikoku. Exact ce anume e acel lucru, nu mi-e clar nici mie.

  Hoshino a mai comandat o ceaşcă de cafea.

  — Vă place cafeaua noastră? Îl întrebă patronul încărunţit. (Hoshino nu avea de unde să ştie, dar acesta fusese,

  ^e fapt, un oficial din cadrul Ministerului Educaţiei. După Ce ieşise la pensie, se întorsese în Takamatsu, oraşul său natal, şi îşi deschisese o cafenea cu muzică clasică şi cafea bună.)

  — Este delicioasă. Are o aromă minunată.

  — Prăjesc singur boabele. Le aleg bob cu bob.

  — Atunci nici nu mă mir că-i atât de bună.

  — Vă deranjează cumva muzica?

  — Muzica? Nu, e foarte bună. În nici un caz nu mă deranjează. Cine cântă?

  — Trioul Rubinstein, Heifetz şi Feuermann. Pe vremuri li se spunea Million Dollar Trio. Sunt adevăraţi maeştri, înregistrarea este veche, din 1941, dar are şi acum aceeaşi strălucire.

  — Aşa este. Lucrurile bune nu se învechesc.

  — Unii oameni preferă o versiune mai structurată, mai clasică, mai integră a. Arhiducelui, cum ar fi cea interpretată de Oistrach Trio.

  — Mie îmi place asta. Are ceva… Cum să spun… Blând în ea.

  — Vă mulţumesc, spuse proprietarul politicos, în numele celor de la Million Dollar Trio. După ce s-a retras, Hoshino s-a întors la gândurile sale, savurând a doua ceaşcă de cafea.

  Dar îi sunt cât de cât de folos lui Nakata. Citesc în locul lui şi i-am găsit şi piatra. Nu e rău deloc să te simţi de folos.

  E prima dată în viaţă când mă simt aşa. Mi-am lăsat slujba, am bătut cale lungă până aici şi sunt amestecat în tot felul de chestii bizare, dar nu regret nimic din ce s-a întâmplat.

  Cum să zic, am senzaţia că sunt în locul care trebuie.

  Când sunt alături de Nakata, nu mă mai chinuie întrebări despre cine sunt şi ce e cu mine. Comparaţia ar putea fi un pic cam deplasată, dar cred că şi tipii care au devenit discipolii lui Buddha sau ai lui Iisus Hristos s-au simţit la fel. „Când sunt alături de Buddha, uite ce bine mi-e!” – ceva de genul ăsta. Cred că mai întâi au trecut printr-o stare ca asta şi apoi s-au apucat să vorbească despre chestii complicate precum credinţa sau adevărul.

  Când eram mic, bunicul îmi povestea despre discipolii lui Buddha. Pe unul dintre ei îl chema Myoga. Nu îi mergea deloc capul. Era foarte tăntălău şi nu reuşea să ţină minte perfect nici o sutră. Ceilalţi discipoli îşi băteau joc de elântr-o bună zi, Buddha i-a spus aşa: „Myoga, tu eşti prost, nu trebuie să înveţi sutrele. Stai în schimb la intrare şi curăţă pantofii tuturor.” Fiind un om foarte docil, Myoga nu i-a spus: „Măi, Buddha, ia mai du-te naibii! Nu vrei să te pup şi-n dos?” Au trecut zece, douăzeci de ani în care a curăţat sârguincios pantofii celorlalţi. Până când, într-o bună zi, a atins dintr-odată iluminarea şi a ajuns să se numere printre cei mai străluciţi discipoli ai lui Buddha – cam aceasta era povestea pe care şi-o amintea Hoshino. O ţinuse atât de bine minte pentru că se gândise ce viaţă de nimic trebuie să fie să petreci zece, douăzeci de ani curăţând pantofi. Hai, mai dă-o încolo! Îşi spusese el. Totuşi, în acel moment, povestea a avut un ecou diferit în sufletul său.

  „Viaţa e de căcat oricum ai da-o”, îşi spuse el. Doar că nu ştiuse acest lucru când era mic.

  Până s-a terminat Arhiducele, doar la asta s-a gândit.

  Muzica îl ajutase să reflecteze.

  — Auzi, nene, îi spuse el patronului înainte să plece.

  Cum se cheamă muzica asta? Mi-ai zis mai devreme, dar am uitat.

  — Arhiducele de Beethoven.

  — Arhi-dulcele?

  — Nu, nu arhidulce, arhi-duce. I l-a închinat arhiducelui austriac Rudolf. Nu este numele oficial al piesei, dar aşa i se spune. Arhiducele Rudolf a fost fiul împăratului Leopold al doilea, deci făcea parte din familia imperială. Avea talent muzical, iar de la vârsta de şaisprezece ani a devenit discipolul lui Beethoven şi a studiat pianul şi teoria muzicală.

  A ajuns să îl stimeze nespus pe Beethoven. Arhiducele însuşi nu a înregistrat vreun succes deosebit ca pianist sau compozitor, dar mereu i-a întins o mână de ajutor lui Beethoven, atât de nepriceput să se descurce în lumea reală.

  Dacă n-ar fi fost el, compozitorul ar fi urmat un drum plin de dificultăţi.

  — E nevoie şi de oameni ca el în lumea asta.

  — Aşa este.

  — Dacă toţi ar fi maeştri, genii, lumea ar da de necaz, E nevoie şi de cineva care să aibă grijă de una, de alta şi să se ocupe de partea realistă a lucrurilor.

  — Aveţi perfectă dreptate. Dacă toţi ar fi maeştri, genii, lumea ar da de necaz.

  — E o piesă foarte frumoasă.

  — Este minunată. Nu te mai saturi s-o asculţi. Dintre toate triourile pentru pian scrise de Beethoven, aceasta este cea mai strălucită, cea mai rafinată piesă. A compus-o la vârsta de patruzeci de ani şi a fost ultima. A simţit, probabil, că atinsese cu ea apogeul acestui gen muzical.

  — Da, cred că înţeleg. Toate au un apogeu.

  — Mai poftiţi pe la noi.

  — Da, o să mai vin.

  Când s-a întors în cameră, pe Nakata l-a găsit dormind, după cum se aştepta. Era deja a doua oară când se întâmpla asta şi nu s-a mai mirat. N-avea decât să doarmă cât voia.

  Piatra era tot lângă perna sa, în aceeaşi poziţie. Hoshino a pus lângă ea plasa cu pâine, apoi a făcut baie şi şi-a schimbat lenjeria. Lucrurile murdare le-a îndesat într-o pungă de hârtie şi le-a aruncat la coş. S-a băgat în aşternut şi imediat l-a