nu mai izbutesc să fac legătura şi văd acum totul ca printr-o ceaţă roşiatică. Şi tocmai prin norul ăsta o zăresc pe Diana, tot goală, fără mască, coborând de pe altar, pe când mulţimea smintiţilor, chiar continuând învălmăşeala aceea carnală, face tot ce poate ca să-i înlesnească trecerea. Ea vine către mine.

Cuprins de groaza de a mă coborî la nivelul masei aceleia de inşi ieşiţi din minţi, dau înapoi, dar sfârşesc prin a mă izbi de o coloană, Diana mă ajunge gâfâindu-mi în spate, oh, Doamne, pana îmi tremură, mintea mi se clatină, lăcrimând de dezgust cum mă simt (acum ca şi atunci), neînstare nici măcar să strig, deoarece mi-a invadat gura cu ceva care nu-i al meu, mă simt rostogolindu-mă pe jos, parfumurile mă zăpăcesc, trupul acela care încearcă să se contopească cu al meu îmi provoacă o excitaţie vecină cu agonia, îndrăcit de parcă aş fi o isterică de la Salpetriere, ating (cu mâinile mele, de parcă aş vrea!) carnea aceea străină, pătrund într-o rană a ei cu o curiozitate bolnăvicioasă de chirurg, o rog pe vrăjitoarea aceea să mă lase, o muşc ca să mă apăr şi ea îmi strigă să repet, îmi dau capul pe spate gândindu-mă la doctorul Tissot, ştiu că din insuficienţele acelea va veni slăbirea întregului meu trup, paloarea pământie a feţei mele acum muribunde, vederea înceţoşată şi somnul tulburat, răguşeala beregatei, durerile globilor oculari, invazia rău-mirositoare de pete roşii pe faţă, voma de materii calcinate, palpitaţiile inimii — şi în fine, odată cu sifilisul, orbirea.

Şi în timp ce încă de pe acum nu mai văd, deodată simt cea mai sfâşietoare şi indicibilă şi insuportabilă senzaţie din viaţa mea, de parcă tot sângele din venele mele ar ţâşni deodată dintr-o rană din fiecare dintre membrele mele întinse până la spasm, din nas, din urechi, din vârful degetelor, până şi din anus, ajutor, ajutor, cred că înţeleg ce anume este moartea, de care orice vieţuitor fuge, chiar dacă o caută din instinctul nefiresc de înmulţire a propriei seminţe...

Nu mai izbutesc să scriu, acum nu-mi mai amintesc, acum retrăiesc, experienţa este incredibilă, aş vrea să pierd din nou orice amintire...

 

***

 

E ca şi cum mi-aş reveni dintr-un leşin, îl regăsesc pe Boullan alături, care o ţine de mână pe Diana, din nou acoperită de pelerina ei. Boullan îmi spune că e o trăsură la uşă: e de acord s-o duc pe Diana înapoi acasă, deoarece pare epuizată. Ea tremură şi şopteşte cuvinte de neînţeles.

Boullan este extraordinar de serviabil şi la început cred că vrea să-şi ceară iertare pentru ceva — în fond, el este cel care m-a târât în povestea aia dezgustătoare. Dar când îi spun că poate să plece şi că de Diana mă ocup eu, insistă să ne însoţească, amintindu-mi că şi el locuieşte la Auteuil. De parcă ar fi gelos. Ca să-l provoc, îi spun că nu mă duc la Auteuil, ci în altă parte, că o duc pe Diana la un prieten de încredere. Păleşte, de parcă i-aş sustrage o pradă care-i aparţine.

— Nu contează, zice el, merg şi eu, Diana are nevoie...

Urcat în trăsură, dau fără să mă gândesc adresa din rue Maître-Albert, ca şi cum aş fi hotărât că din seara aceea Diana trebuia să înceapă să dispară de la Auteuil. Boullan mă priveşte fără să înţeleagă, dar tace şi urcă, apucând-o pe Diana de mână

Nu vorbim pe drum, îi las să intre în apartamentul meu. O răstorn pe Diana pe pat, apucând-o de încheietura mâinii şi vorbindu-i pentru prima oară după ceea