— Adică să-şi fi pierdut voinţa de a trăi?

  — Da. Şi-a pierdut voinţa de a continua să trăiască.

  — Credeţi că vrea să se sinucidă?

  — Nu, nu cred. Pur şi simplu se îndreaptă încet şi senin către moarte. Sau poate că moartea se îndreaptă către ea.

  — Cum se îndreaptă trenul spre gară?

  — Poate, spune el şi îşi ţuguiază buzele. Şi acum, Kafka Tamura, ai apărut tu. Calm ca o zi senină şi misterios precum Kafka. Aţi fost atras unul de celălalt şi – ca să folosesc expresia clasică – ati început o legătură.

  — Şi?

  Oshima îşi desprinde o clipă mâinile de pe volan.

  — Şi asta e tot.

  Clatin din cap.

  — Credeţi că eu sunt acel tren.

  Multă vreme, Oshima nu spune nimic.

  — Întocmai, recunoaşte el într-un final. Exact asta cred.

  — Că eu îi aduc moartea doamnei Saeki.

  — Dar nu dau vina pe tine pentru asta. Dimpotrivă, mi Se pare un lucru bun.

  — Cum aşa?

  Oshima nu răspunde, dar tăcerea lui îmi spune că la asta trebuie să mă gândesc şi singur. Sau că nici nu mai trebuie să mă gândesc.

  Mă cufund în scaun şi închid ochii. Las toată puterea să se scurgă din mine.

  — Ştiţi…

  — Da?

  — Habar n-am ce să fac. Nici nu mai ştiu încotro s-o apuc. Ce e bine şi ce e rău? Ar trebui să merg mai departe sau să mă întorc?

  Evident, Oshima nu-mi răspunde.

  — Ce naiba să fac?

  — Nimic.

  — Absolut nimic?

  — Tocmai de-asta te duc în munţi.

  — Şi acolo ce să fac?

  — Poţi să asculţi vântul. Eu asta fac mereu.

  Mă gândesc la sfatul său.

  Oshima întinde mâna şi o pune blând peste a mea.

  — Multe nu sunt din vina ta. Nici a mea. Nici a profeţiei, nici a blestemului. Nu e nici vina ADN-ului şi nici a absurdităţii. Nici a structuralismului, nici a celei de-a treia revoluţii industriale. Faptul că noi pierim, dispărem, e din cauză că lumea e construită pe pieire şi pe pierdere. Vieţile noastre nu sunt decât nişte umbre ale acestui principiu de bază.

  Vântul bate. Poate fi un vânt năprasnic sau o adiere uşoară, însă orice vânt piere, dispare. El nu e un obiect, ci doar un termen general care denotă mişcarea maselor de aer.

  Ascultă şi vei înţelege metafora.

  Îi strâng mâna. E moale şi caldă, netedă, asexuată, fină şi graţioasă.

  — Deci ar fi bine să stau deocamdată departe de doamna Saeki?

  — Da. Ar fi bine să stai o vreme departe de ea. Eu aşa cred. Las-o singură. E un om deştept şi puternic. A suferi* mult timp de singurătate şi a trăit sub povara amintirilor Singură, poate să ia nişte hotărâri.

  — Şi anume că eu sunt un copil şi o pacoste.

  — Nu, spune el blând. Nici vorbă. Ai făcut ce a trebuit să faci, lucruri cu înţeles. Au avut sens pentru tine şi au avut sens şi pentru ea. Aşa că lasă restul în seama ei. Poate o să-ţi par rece, dar acum nu mai poţi face nimic în privinţa ei. De acum o să stai în munţi şi o să-ţi vezi de ale tale. E taman timpul.

  — De ale mele?

  — Ciuleşte urechile, Kafka Tamura! Ascultă! Cu atenţie, ca o scoică.

  Capitolul 36

  După cum se aştepta, când s-a întors la ryokan, Nakata dormea dus. Punga cu pâine şi suc de portocale zăcea lângă perna lui, neatinsă. Nici nu se întorsese pe partea cealaltă.

  Probabil că nu se trezise deloc între timp. Hoshino s-a apucat să calculeze câte ore trecuseră. Se culcase cu o zi înainte, pe la două după-amiaza, prin urmare dormise treizeci de ore neîntrerupte. Chiar aşa, azi ce zi o fi? Se întrebă el.

  Pierduse deja şirul zilelor. Şi-a scos agenda din geanta de voiaj şi s-a uitat în ea. Deci am luat autobuzul din Kobe şi sâmbătă am ajuns în Tokushima, iar Nakata a dormit până luni. În Takamatsu am venit luni, joi a fost nebunia cu piatra şi cu furtuna şi în după-amiaza aia s-a culcat. A mai trecut o noapte, deci… Azi e vineri. Dacă e s-o iei aşa, omul ăsta parcă a venit până în Shikoku doar ca să tragă la aghioase.

  Din nou Hoshino a făcut baie, s-a mai uitat puţin la televizor şi s-a băgat în pat. Nakata respira în continuare liniştit şi regulat. Ce-o fi o fi, îşi zise el. N-are decât să doarmă cât îi trebuie. Ce sens are să-mi fac probleme? La zece şi jumătate l-a furat şi pe el somnul.

  La cinci dimineaţa a început să-i sune mobilul din geantă. Hoshino s-a trezit imediat şi a înşfăcat telefonulNakata încă mai dormea dus alături.

  — Alo?

  — Hoshino? Se auzi o voce de bărbat.

  — Colonelul Sanders?

  — În persoană. Eşti bine, sănătos?

  — Sunt… Dar de unde ai dumneata numărul meu? Ca nu ţi l-am dat! Şi oricum, aveam telefonul închis, că mi-e să nu mă caute de la serviciu. Deci cum ai reuşit să suni?

  Asta-i prea de tot. E complet aberant!

  — Nu ţi-am zis că nu sunt nici zeu, nici Buddha şi nici om? Eu sunt ceva aparte, sunt un concept. E floare la ureche să-ţi fac mobilul să târâie. Nu contează dacă e deschis sau nu. Aşa că nu te mai mira atâta de orice flecuşteţ. Puteam foarte bine să vin direct acolo, dar sigur te speriai dacă deschideai ochii şi mă găseai apărut ca din senin lângă pernă.

  — Păi cred şi eu că mă