— De-asta am preferat să te sun. Atâtea bune maniere am şi eu.

  — Mă bucur, zise Hoshino. Deci cu piatra ce fac? Am întors-o, Nakata şi cu mine, şi am reuşit să deschidem intrarea. Erau nişte tunete şi fulgere cumplite, iar piatra grea de credeam că mor. Ăă… Încă nu ţi-am povestit de Nakata. E cel cu care călătoresc eu şi…

  — Ştiu cine e Nakata. Nu e nevoie să-mi explici.

  — Hm… În fine, dup-aia Nakata s-a pus pe dormit, de zici c-a intrat în hibernare. Piatra e tot aici şi cred că ar cam trebui s-o duc înapoi la templu. Mi-e teamă de blesteme, că am luat-o fără să cer voie.

  — Măi, dar căpos mai eşti! De câte ori să-ţi zic până pricepi că nu e nici un blestem? Zise colonelul Sanders exasperat. Deocamdată ţine-o acolo. Odată deschisă, trebuie închisă la loc. După ce o închideţi, poţi s-o duci înapoi, dar încă nu a venit momentul. Ai priceput? OK?

  — OK. Ce-i deschis trebuie închis la loc. Ce-am luat, trebuie dus înapoi. Da, da, am priceput. Aşa o să fac. Ascultă, eu mi-am propus să nu mă mai gândesc atâta. E ciudat, dar o să fac aşa cum zici dumneata. Aseară m-am iluminat. E o pierdere de timp să te gândeşti serios la chestii care nu sunt serioase.

  — O concluzie inteligentă. Decât gânduri fără rost, mai bine tihnă.

  — Frumos!

  — Vorbe cu tâlc.

  — Înfaşă şapca şi înşfacă şprafca.

  — Asta ce mai e?

  — Exerciţiu de dicţie. Invenţie proprie.

  — Şi poţi să-mi spui ce relevanţă are în discuţia noastră?

  — Niciuna. Doar am vrut să-l zic.

  — Uite ce e, te rog frumos să laşi prostiile astea, că mă înnebuneşti! Nu suport asemenea inepţii!

  — Scuze, zise Hoshino. Deci, ai vreo treabă cu mine? Că nu degeaba m-oi fi sunat la ora asta.

  — Aşa e, uitasem complet. Da, am să-ţi spun ceva extrem de important: trebuie să plecaţi imediat de acolo. Nu e timp nici să mai staţi de micul dejun. Trezeşte-l acum pe Nakata, ia piatra şi urcaţi într-un taxi, dar nu de la ryokan. Opriţi unul pe stradă. Mergeţi apoi la adresa pe care ţi-o dau eu.

  Ai hârtie şi creion la îndemână?

  — Da, zise Hoshino şi scoase din geantă agenda şi un pix. Înarmat cu mătură şi făraş!

  — Nu ţi-am zis să laşi glumele tâmpite? Urlă colonelul Sanders în receptor. E o chestiune foarte serioasă. Nu avem nici o clipă de pierdut!

  — Bine, bine, am agendă şi pix.

  Colonelul Sanders i-a dictat adresa, Hoshino a notat-o şi a repetat-o pentru confirmare.

  — Takamatsu Heights, nr. 16-15, 3-chome, camera 308.

  E bine?

  — Da. În faţa uşii e un suport negru pentru umbrele, sub care găseşti cheia. O iei şi intraţi. Puteţi să staţi acolo cât vreţi. Găsiţi tot ce vă trebuie să vă descurcaţi deocamdată, fără să fie nevoie să ieşiţi din casă.

  — E apartamentul dumitale?

  — Da, e al meu. Mă rog, e închiriat. Îl puteţi folosi în voie. L-am pregătit special pentru voi.

  — Auzi, nene?

  — Ce e?

  — Dumneata nu eşti nici zeu, nici Buddha şi nici om. Şi nu ai nici formă. Aşa ziceai, nu?

  — Exact.

  — Deci nu eşti din lumea asta.

  — Corect.

  — Atunci cum de poţi să închiriezi un apartament? Dacă nu eşti om, înseamnă că n-ai certificat de naştere, buletin, adeverinţă de venit, ştampilă personală, certificat de înregistrare a ştampilei, n-ai nimic. Fără toate astea nu ai cum să închiriezi o casă. Ai făcut vreo mişculaţie, ceva? Ai transformat o frunză în certificat şi ai înşelat omul? Să ştii că nu vreau să mă amestec şi mai mult în chestii dubioase.

  — Tu chiar nu vrei să pricepi?! Exclamă colonelul Sanders plescăind din limbă. Eşti un nătărău! Ce-ai în cap, tărâţe? Cum poţi să fii atât de nerod? Ce frunză? Eu nu sunt un raton magic! Sunt un concept! Între un raton şi un concept e o diferenţă uriaşă. Ce-i cu tâmpenia asta? Ce crezi, că am stat să mă duc la agenţia imobiliară şi să fac toate actele alea idioate? „Vă rog frumos, n-aţi putea să mai lăsaţi puţin din preţ?” Mă vezi făcând aşa ceva? Toate mărunţişurile astea lumeşti le las în grija secretarei. Se ocupă ea de toate actele de care am nevoie, nu era clar?

  — Aha, deci dumneata ai o secretară.

  — Bineînţeles! Drept cine mă iei? Gata cu prostiile! Sunt ocupat. E aşa ciudat să am o secretară?

  — Bine, bine, am priceput. Nu e cazul să te aprinzi atâta!

  Te tachinam şi eu niţel. Auzi, dar de ce trebuie să plecăm aşa în viteză? Măcar lasă-ne să ne luăm şi noi micul dejun în linişte. Chiar mi-e foame. Oricum, Nakata doarme dus şi nu cred că reuşesc să-l trezesc cu una, cu două.

  — Ascultă, Hoshino, chiar nu glumesc! Poliţia vă caută peste tot. În dimineaţa asta, la prima oră, o să înceapă să scotocească prin toate hotelurile şi ryo^cm-urile din oraş.

  Au deja semnalmentele voastre. Ajunge doar să întrebe şi dau de voi imediat. Ce-i drept, nu prea aveţi cum să treceţi neobservaţi. Nu aveţi nici un minut de pierdut!

  — Poliţia? Ţipă Hoshino. Mai scuteşte-mă! Eu n-am făcut nimic rău. Am şterpelit eu nişte motociclete când eram prin nceu, dar ca să mă plimb eu cu ele, nu ca să le vând. Şi oricum le-am dus înapoi. De atunci n-am comis nici un fel

  ^e infracţiune. Mă rog, cu excepţia pietrei de la templu, pe care oricum dumneata m-ai pus s-o iau.

  — Piatra n-are nici o legătură, i-o reteză colonelul Sanders. Nimic nu pricepi! Mai lasă piatra odată! Poliţia habar n-are de ea şi chiar dacă ar avea,