nu i-ar interesa. Cel puţin nu s-ar apuca să scotocească prin tot oraşul cu noaptea în cap pentru atâta lucru. E vorba de ceva mult mai grav.

  — Mult mai grav?

  — Da, e motivul pentru care poliţia îl urmăreşte pe Nakata.

  — Stai puţin, că nu pricep. Nakata e omul cel mai inofensiv din lume. Ce poate să fie atât de grav? Despre ce infracţiune e vorba? Şi ce legătură are Nakata?

  — Nu am timp acum, la telefon, să-ţi dau amănunte.

  Important e să ai grijă de Nakata şi să fugiţi de acolo. Totul cade în sarcina ta. Ai priceput?

  — Nu! Zise Hoshino clătinând din cap. Nu pricep absolut nimic. Nu devin complice dacă fac aşa ceva?

  — Poate că o să te interogheze, dar nu o să te considere complice. Totuşi, nu e timp! Ia totul ca atare, taci din gură şi fă cum ţi se spune!

  — Ia mai lasă-mă! Ţin să-ţi spun că eu nu-i suport pe poliţişti. Îi urăsc. Sunt mai răi decât yakuza, mai răi decât Forţele de Apărare. Au nişte metode împuţite. Se umflă în pene şi nimic nu le face mai mare plăcere decât să-i chinuie pe cei slabi. Şi când eram licean, şi după ce m-am făcut şofer de camion, mi-au făcut o groază de figuri urâte. Aşa că nu vreau să mă pun rău cu ei. N-ai nici o şansă în faţa lor şi după aia nu mai poţi să scapi de ei. Înţelegi? Cum de m-am amestecat eu în chestia asta? Cred că…

  Legătura se întrerupse.

  — Măi, măi, zise tânărul oftând şi băgă telefonul înapoi în geantă. Încercă apoi să-l trezească pe Nakata.

  — Hei, tataie! Tataie! E incendiu! Inundaţie! Cutremur!

  E revoluţie! A venit Godzilla! Hai, trezeşte-te, te rog!

  Până a deschis Nakata ochii a trecut ceva timp.

  — Nakata tocmai a terminat de rindeluit. Surcelele le-ai” folosit la aprins focul. Nu, pisicile nu fac baie. Nakata e cel care a făcut baie, spuse el din alt timp şi din altă IunieHoshino l-a zgâlţâit de umăr, l-a ciupit de nas şi l-a tras de urechi. În sfârşit, Nakata s-a dezmeticit.

  — Sunteţi domnul Hoshino?

  — Da, eu sunt. Scuză-mă că te-am trezit.

  — Nu-i nimic, oricum trebuia să mă trezesc în curând.

  Nu vă faceţi nici o problemă. Am terminat şi de aprins focul.

  — Mă bucur. Chestia e că s-a întâmplat ceva cam neplăcut şi trebuie s-o ştergem rapid de aici.

  — Are legătură cu Johnnie Walker?

  — Nu ştiu detalii. Am aflat eu de la cineva care mi-a spus că trebuie să plecăm de aici. Ne caută poliţia.

  — Da?

  — Da, asta mi-a spus. Dar care e treaba cu acest Johnnie Walker?

  — Nu v-am spus încă?

  — Nu, nu mi-ai zis.

  — Aveam senzaţia că v-am spus.

  — Nu, nu ştiu nimic esenţial.

  — Adevărul este că Nakata l-a omorât pe Johnnie Walker.

  — Vorbeşti serios?

  — Da, vorbesc foarte serios.

  — Măi, să fie! Exclamă tânărul.

  Hoshino şi-a îndesat lucrurile în geantă şi a învelit piatra în pânza de împachetat. Revenise la greutatea iniţială.

  Uşoară nu era, dar nici imposibil de cărat. Nakata şi-a adunat şi el lucrurile în traistă. Tânărul s-a dus la recepţie Şi a anunţat că trebuie să plece în grabă, pentru că se iviseră nişte treburi. Deoarece plătise în avans, încheierea socotelilor nu a durat mult. Nakata încă se mai împleticea Pe picioare, dar era în stare să meargă.

  — Oare cât am dormit?

  — Păi…, zise Hoshino calculând în minte. Vreo patruzeci de ore.

  — Mă simt bine odihnit.

  — Păi dacă nici acum nu te simţeai odihnit, atunci somnul n-ar mai avea nici un sens. Foame nu ţi-e?

  — Ba da, mi-e foarte foame.

  — Mai rezişti un pic? Trebuie să plecăm cât mai repede de aici. De mâncare ne ocupăm după aia.

  — Am înţeles. Nakata mai rezistă.

  Sprijinindu-l, Hoshino a ieşit într-o arteră principală şi a oprit un taxi. I-a arătat şoferului adresa primită de la colonelul Sanders. Şoferul a dat din cap şi i-a dus până acolo. Drumul a durat douăzeci şi cinci de minute. Au ieşit din oraş, au intrat pe un drum naţional şi au ajuns într-un cartier rezidenţial de periferie. Era o zonă selectă şi liniştită, complet diferită faţă de zona gării în care era ryokan-vl.

  Blocul era unul foarte obişnuit, dichisit, cu cinci etaje. În ciuda numelui de „Takamatsu Heights”, era ridicat pe un teren perfect neted şi nici nu avea vreun parc în apropiere.

  Cei doi au luat liftul până la etajul trei şi Hoshino a găsit cheia sub suportul pentru umbrele. Era un apartament cu trei camere – două dormitoare, o sufragerie, bucătărie şi baie. Totul era nou şi curat lună. Mobila nu părea deloc folosită. Televizor cu diagonală mare, combină muzicală, canapea şi fotolii, pat în fiecare dormitor, aşternuturi pregătite, în bucătărie au găsit tot ce trebuia pentru gătit şi un dulap plin cu veselă. Pe pereţi erau agăţate câteva desene foarte reuşite. Arăta ca un apartament de lux folosit de antreprenor ca model de prezentare pentru potenţialii clienţi.

  — Nu-i rău deloc, zise Hoshino. E cam impersonal, dar curat lună.

  — Este o locuinţă foarte frumoasă.

  Frigiderul alb pal era burduşit cu alimente. Nakata a cercetat fiecare lucru în parte mormăind ceva, iar în cele din urmă a scos nişte ouă, ardei şi unt. A spălat ardeii, i-a tăiat mărunt şi i-a călit. A spart ouăle într-un castron şi le-a bătut cu beţele. A ales o tigaie de mărime potrivită şi a preparat cu îndemânare două omlete cu ardei. A prăjit pâine şi a aşezat mâncarea pe masă. A fiert apă şi a făcut şi ceai-

  — Te pricepi, zise Hoshino impresionat. E mare lucru.