— Şi eu stau singur, dar sunt zero la gătit.

  — Nakata are mult timp liber şi nimic altceva de făcutAu mâncat omleta cu pâine, dar încă le mai era foame şi Nakata a călit nişte frunze de varză-de-câmp cu şuncă.

  A mai prăjit apoi câte două felii de pâine. De-abia după ce le-au terminat şi-au potolit şi ei foamea.

  S-au aşezat pe canapea, la a doua ceaşcă de ceai.

  — Aşadar, zise Hoshino. Dumneata ai omorât un om.

  — Da. Nakata a omorât un om, a recunoscut el şi i-a explicat în detaliu circumstanţele în care îl înjunghiase pe Johnnie Walker.

  — Dumnezeule! Exclamă tânărul. E incredibil! Dar să ştii că poţi să le spui asta poliţiştilor cât vrei de sincer şi deschis, că tot n-o să creadă o vorbă. Eu, ce să zic, acuma te cred, dar dacă auzeam aşa ceva mai devreme, nici nu stăteam să te ascult.

  — Nici lui Nakata nu-i este deloc clar.

  — În orice caz, a fost omorât un om, şi la asta nu doar te miri şi gata. Poliţia face o anchetă serioasă şi e pe urmele matale. Au ajuns şi până în Shikoku.

  — Şi vă mai creez şi dumneavoastră probleme.

  — Nu te gândeşti să te predai?

  — Nu, spuse Nakata pe un ton neobişnuit de ferm. Atunci am vrut, dar acum nu mai vreau, pentru că mai am şi alte lucruri de făcut. Dacă mă predau acum, nu le mai pot duce până la capăt şi ar însemna că am venit degeaba până aici.

  — Trebuie închisă intrarea pe care ai deschis-o.

  — Întocmai, domnule Hoshino. Lucrul deschis trebuie închis la loc. Şi atunci Nakata o să redevină un Nakata obişnuit. Însă, înainte de asta, mai sunt câteva lucruri de făcut.

  — Colonelul Sanders ne ajută foarte mult. Tot el mi-a spus şi unde e piatra, iar acum ne-a găsit o ascunzătoare.

  De ce-o fi făcând toate astea? O fi vreo legătură între el şi Johnnie Walker?

  Cu cât se gândea mai mult, cu atât devenea mai confuz.

  E inutil să încerc să găsesc o logică în ceva complet lipsit de sens, îşi spuse el.

  — Decât gânduri fără rost, mai bine tihnă, zise el, încrucişându-şi braţele.

  — Domnule Hoshino!

  — Ce e?

  — Miroase a mare.

  Hoshino a deschis uşa de la balcon, a ieşit şi a inspirat adânc aerul pe nas. Nu a simţit însă nici un iz de mare. În depărtare se vedea doar o pădurice de pini, deasupra căreia pluteau câţiva nori albi, de vară timpurie.

  — Nu simt nici un miros de mare.

  Nakata a ieşit şi el pe balcon şi a adulmecat aerul ca o veveriţă.

  — Miroase a mare. Acolo e! Zise el, arătând cu degetul spre păduricea de pini.

  — Ai nas fin. Eu, cu sinuzita mea, nu-s bun de nimic.

  — N-aţi vrea să facem o plimbare până la mare?

  Hoshino reflectă câteva clipe. Câţiva paşi pe plajă nu strică, îşi spuse el.

  — Bine, hai să mergem!

  — Vă deranjează dacă Nakata se duce mai întâi la W. C.?

  — Păi nu ne grăbim, aşa că fă-ţi treaba liniştit.

  Cât a stat Nakata în toaletă, Hoshino a inspectat toată casa. După cum îi spusese colonelul Sanders, aveau acolo tot ce le trebuia. În baie a găsit de la cremă de ras, periuţe de dinţi, beţigaşe pentru urechi şi plasturi, până la unghieră. Aveau până şi fier şi masă de călcat.

  „Şi-o fi pus el secretara să se ocupe de toate detaliile astea, dar văd că a făcut totul meticulos. N-a trecut nimic cu vederea”, îşi spuse Hoshino.

  A deschis dulapul şi a găsit chiar şi lenjerie de schimb.

  Cămăşi hawaiiene nu erau, doar unele obişnuite, în carouri şi câteva tricouri polo. Toate erau noi, marca Tommy Hilfiger. „Şi eu care credeam că e mai atent colonelul ăsta Sanders „, bombăni Hoshino, fără să se adreseze nimănui.

  „Că doar se vede din prima că sunt fan cămăşi hawaiiene.

  Eu fac şi iarna în cămaşă hawaiiană. Dacă tot s-a dat atâta peste cap, măcar una putea să-mi ia şi el.”

  Cum cea de pe el mirosea deja a transpiraţie, şi-a tras pe el un tricou polo. Ca măsură îi venea perfect.

  Cei doi au luat-o pe jos până la malul mării. Au trecut de păduricea de pini, au traversat un dig şi au ajuns pe plajă. Marea era calmă. S-au aşezat pe nisip, unul lângă celălalt, şi au privit multă vreme în tăcere micile valuri care se ridicau ca nişte cearşafuri şi se spărgeau în şoaptă. In larg se zăreau câteva insuliţe. Nefiind obişnuiţi să vadă marea, acum nu se mai saturau s-o privească.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Marea este un lucru tare frumos.

  — Da. Te şi linişteşte.

  — Oare de ce te linişteşti când o priveşti?

  — Probabil pentru că e foarte mare şi n-are nimic la suprafaţă, spuse el, arătând cu degetul spre întinsul mării.

  Uite, dacă acolo era un non-stop 7-Eleven, dincolo un magazin Seiyu, dincoace o sală de pachinko, iar pe acolo o reclamă la casa de amanet Yoshikawa, nu te-ar mai fi calmat atât de mult. E bine când nu ai nimic în faţă cât vezi cu ochii.

  — Da. Probabil că aveţi dreptate, spuse Nakata şi căzu pe gânduri. Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Aş avea o întrebare.

  — Da, spune.

  — Ce este pe fundul mării?

  — Pe fundul mării e lumea fundului mării, unde trăiesc peşti şi scoici şi alge şi alte de-astea. N-ai fost niciodată la acvariu?

  — Nakata nu a fost niciodată într-un loc cu acest nume.

  În Matsumoto, unde a