— Da, cred şi eu. Matsumoto e în munţi, probabil că are cel mult un muzeu de ciuperci. În fine, pe fundul mării trăiesc tot felul de vietăţi. Majoritatea îşi iau oxigenul din aPă. Aşa reuşesc să trăiască fără aer, nu ca noi. Unele sunt frumoase, altele delicioase, altele periculoase şi multe scârboase. E greu să explici în cuvinte cum arată fundul mării unui om care nu l-a văzut niciodată, dar, în fine, e o lume cu totul diferită de asta. În adâncuri nici nu mai pătrunde lumina. Acolo trăiesc numai chestii din alea scârboase. Uite, când o să scăpăm cu bine din toată treaba asta, mergem împreună la un acvariu. Nici eu n-am mai fost de mult şi oricum, e un loc foarte interesant. Sigur găsim măcar unul şi în Takamatsu, că doar e aproape de mare.

  — Da. Aş vrea să merg neapărat la acvariu.

  — Apropo…

  — Da, domnule Hoshino?

  — Alaltăieri pe la prânz noi am ridicat piatra şi am deschis intrarea, nu?

  — Da. Domnul Hoshino şi Nakata au deschis piatra de intrare. Aşa este. După aceea, Nakata a dormit buştean.

  — Ce vreau eu să ştiu e dacă s-a întâmplat ceva concret atunci când am deschis-o.

  Nakata dădu şovăielnic din cap.

  — Da, cred că s-a întâmplat ceva.

  — Dar încă nu ştii ce anume.

  De data aceasta clătină hotărât din cap.

  — Nu, nu ştiu încă.

  — Şi poate că… Se întâmplă ceva chiar în momentul ăsta?

  — Cred că da. După cum aţi spus şi dumneavoastră, ceva e în curs de desfăşurare. Nakata aşteaptă să se termine.

  — Iar când o să se termine, totul o să se rezolve fără probleme?

  Nakata clătină din nou din cap cu hotărâre.

  — Nu ştiu asta, domnule Hoshino. Eu fac ce am de făcut.

  Ce anume se întâmplă când fac aceste lucruri, nu ştiu. Sunt prost şi nu sunt în stare să înţeleg. Nu ştiu ce o să fie.

  — În orice caz, după ce se întâmplă ce se întâmplă, mai durează o vreme până apare o concluzie, ceva?

  — Da, întocmai.

  — Iar între timp nu trebuie să ne prindă poliţia pentru că mai sunt lucruri de făcut.

  — Exact, domnule Hoshino. Pe Nakata nu îl deranjează dacă se duce la domnii poliţişti. Nakata face aşa cum i spune domnul prefect. Dar nu chiar acum.

  — Dacă indivizii ăia aud povestea ta aiurită, o s-o arunce cât colo şi o să scornească ei o depoziţie cum trebuie. Adică o să inventeze ei ceva care să le convină. De exemplu, că ai intrat în casă ca să furi, ai dat peste cineva acolo şi l-ai înjunghiat. O să o dea întoarsă în ceva uşor de înţeles pentru toată lumea. Lor nu le pasă de adevăr sau de dreptate. Pentru ei e floare la ureche să inventeze un infractor ca să le crească numărul de arestări. Iar pe dumneata te-ar arunca în închisoare sau într-un spital de nebuni de maximă securitate. Amândouă locurile sunt la fel de oribile. Probabil că n-ai mai ieşi de acolo toată viaţă. N-ai bani nici să-ţi angajezi un avocat serios şi te-ai alege cu un prăpădit de avocat din oficiu. Parcă văd că aşa o să se întâmple.

  — Nakata nu înţelege lucruri atât de complicate.

  — Voiam să ştii de ce sunt în stare. Ştiu eu bine ce zic.

  Crede-mă, eu nu vreau să am probleme cu poliţia, că nu mă înţeleg deloc cu ei.

  — Îmi cer scuze că vă creez atâtea necazuri.

  Hoshino oftă din rărunchi.

  — Ştii, e o vorbă, „dacă ai luat otrava, ia toată farfuria”.

  — Ce înseamnă?

  — Dacă tot ai apucat să guşti din otravă, poţi foarte bine să mănânci toată farfuria.

  — Dar omul moare dacă mănâncă o farfurie. Şi nu face bine nici la dinţi sau la gât.

  — Asta aşa e, zise tânărul înclinându-şi capul într-o parte. De ce să te apuci să mănânci farfuria?

  — Nakata e prost şi nu înţelege, dar lăsând otrava la o parte, farfuria este prea tare s-o mesteci.

  — Aşa e. Nu ştiu, nici eu nu mai înţeleg. Nu-i lucru de mândrie, dar şi eu sunt destul de prost. În fine, ce voiam eu să zic e că, dacă tot am venit până aici, o să am grijă de dumneata şi de acum încolo, ca să scapi. Eu nu consider că aJ făcut vreun lucru rău. Nu pot să te abandonez aici. Cum raniâne cu loialitatea lui Hoshino?

  — Vă mulţumesc din inimă. Nici nu am cum să-mi exprim recunoştinţa. Însă voi abuza de bunătatea dumneavoastră cu încă o rugăminte.

  — Da, spune.

  — S-ar putea să avem nevoie de o maşină.

  — Adică de la un car rentai?

  — Nakata nu ştie ce înseamnă acest lucru, dar orice fel de maşină este bună. Poate să fie mică sau mare, nu contează.

  — Asta-i simplu. Maşinile sunt specialitatea mea. Nici o problemă, închiriez eu una. Deci mergem undeva?

  — Da, cred că o să mergem undeva.

  — Nea Nakata!

  — Da, domnule Hoshino?

  — Nu se plictiseşte omul alături de dumneata! Se întâmplă o mulţime de lucruri ciudate, dar atâta lucru pot să spun sigur. Lângă dumneata, nu mă plictisesc.

  — Vă mulţumesc. Mă simt mai liniştit să aud aceste vorbe. Totuşi…

  — Ce e?'

  — Sincer să fiu, nu ştiu ce înseamnă să te plictiseşti.

  — Dumneata nu te-ai plictisit niciodată de nimic?

  — Nu, niciodată.

  — Mda, îmi închipuiam eu.

  Capitolul 37

  Ne oprim într-un oraş mai măricel, luăm masa, mergem apoi la un supermarket, cumpărăm, ca data trecută, alimente şi apă, o luăm pe drumul neasfaltat şi ajungem la cabană. Este