spontan și firesc familiare și descifrabile? (La a doua, cînd eram și eu printre rînduri, acest sentiment era deja mai tulbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi și îl văzusem cum se proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în coaste și începuse să vomite… sau poate din pricina Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea marea iubire pentru o singură ființă ne înstrăinează de prezența restului?) Așa se explica atracția mea pentru Vintilă, pentru strelitul Pantelimonescu, și chiar și pentru grasul și stupidul Calistrat, ca și pentru rizibilul Bacaloglu? Încercam să-i readuc pe oameni în mine unul cîte unul, chiar și pe abjecți? Nu-mi plăcuse mie și Olaru, cel de la cadre, cu exclamația lui indescriptibilă de superioritate scîrbită (aaîaaa!) și nu fusesem eu emoționat de directorul Bularca (patern și suferind în fața mea de o cumplită migrenă)?

„Ce serviți?” mă trezi un chelner, și cînd mă uitai la el făcui ochii mari. Era cel de pe atunci, domnu’ Jenică, cel care cu argumente filozofice nu credea într-un nou război, argumente pe care și le însușise Ion Micu, dîndu-le anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natură divină al popoarelor. Nu se face război cînd vrea Stalin sau Truman. „Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici.” „Păi n-am făcut prostia?” „Ce prostie?” „Am acceptat să fiu director al direcției alimentației publice…” „Și?” „Am dat chix!” „Nu te pricepeai?” „Ba mă pricepeam, că nu era mare lucru, dar…” Și își frecă degetul gros cu buricele celorlalte. „Adică?” „Adică nu cîștigam nimic, ar fi trebuit să închid ochii la furturi și să-mi încasez și eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în partid în ilegalitate și am făcut pușcărie?” „În timp ce aici…” îl completai… „Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i vîr mîna în buzunar, dă el și sîntem amîndoi mulțumiți…” „Și ai fost multă vreme director?” „Am fost, fiindcă m-am înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!” „Și?” „V-am spus, am dat chix!” „Te-au dat afară?” „Nu, că eram tare la dosar, dar eram sabotat… Chiar de…” Și arătă cu degetul în sus. „Adică de ștabi mai mari?” „Exact! Nu eram de acord să… Ce serviți?” Și nu așteptă să-i spun eu, îmi făcu el meniul. „Ce-o mai fi făcînd, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui soție? V-ați reîntors la universitate?” „Nu”, zisei. „O să vă reîntoarceți”, zise el cu optimismul său filozofic.

Renunțai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să zic așa, ale cobraserienilor mei de pe la mese și rămăsei cu privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriașe și țineau, din două părți, loc de ziduri. Grele draperii, roșii, le acopereau pe jumătate. Trecătorii pe care îi zăream pe aici nu erau niciodată grăbiți… loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării și bijuterii scînteietoare la prețuri atît de mari, încît te linișteai pe deplin contemplîndu-le: e perfect, îți spuneai, n-o să ai niciodată atîția bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, și chiar dacă nu gîndeai ca Socrate („ce de lucruri de care n-am nici o trebuință”), sentimentul de detașare era același… Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera noastră… La primul colț… Reapăru în față… Hm! Cum să semene, e chiar ea, taiorul ei verde… Nu se dusese deci acasă?… Dispăru… Ușa batantă a braseriei se puse apoi în mișcare… o mișcare lentă, parcă a unui copil care n-avea destulă putere s-o împingă mai energic… Era ea… Se opri lîngă ușă și ceea ce gîndii eu se citea și pe chipul ei: ce-o fi căutînd?… Ce-oi fi căutînd?!… O luă încet printre rînduri și în mijlocul braseriei se opri… Se uita nicăieri și se vedea că încă două, trei clipe și, cu aceeași șovăială cu care intrase, va pleca… Atunci mă ridicai și pornii spre ea… Dar nu mă apropiai bine și nu apucai să-i adresez un cuvînt, că se feri parcă de ceva ridicînd ușor palmele: „Nu, nu… Vă rog!… Nu, nu…”

Și se întoarse și ieși, dar fără grabă, mișcîndu-și ușor pletele într-o uitătură circulară și timidă înainte de a se angaja iar în ușa batantă. O urmai. „Ar fi pentru mine o mare bucurie dacă ați accepta să luăm masa împreună”, îi spusei în șoaptă în lumina deasă de afară. Și atunci ea, ferindu-se să mă privească, uitîndu-se alături în trotuar, rosti de astă dată foarte decisă: „Bine!”

…Și o condusei spre colțul plușat, unde altădată se rostiseră atîtea cuvinte mari în beția anilor mei foarte tineri, unde un prieten băuse atîtea filtre, un număr impresionant de sticle de bere și înghițise atîtea hălci de carne crudă, cum îi plăcuse lui Chateaubriand…

„Cel mai interesant tip din orașul nostru, un fel de copil teribil al Ardealului”, continuai eu, tușind din cînd în cînd, să-mi reprim emoția care îmi altera respirația… Emoție nedorită, străină de voința mea, dar nu și de bătăile înalte ale inimii… Deci nu vrusese să se ducă acasă, își amintise pe drum că o invitasem, și ea, prinsă de o vorbărie agitată despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totuși nimerise… Vrusese doar să ne plimbăm și noi doi puțin?

Dar nici acum nu mă auzea bine, era prinsă și ea de o emoție? „Unde vreți să stați?” o întrebasem. Se așezase fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, își trăsese scaunul cu o mișcare fermă și pusese mîna pe listă fără timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, și ea se uită la el în sus și îi spuse că nu vrea decît păstrăvi prăjiți și spaghete milaneze. „Nu vă recomand păstrăvi, zise el, sînt prea mici și n-au nici un gust… Nu rămîn din ei decît cîteva oscioare și capul…” „Tocmai oscioarele alea îmi plac mie.” „Bine, domniță”, zise chelnerul desfăcînd berea și turnînd în pahare. Eu cerusem brînză albă și