În ultimele câteva zile am făcut apă într-o veselie. A mers ca pe apă. (Ai văzut ce-am făcut? „Ca pe apă”)

Ba chiar am pus pe picioare compresorul instalației de combustibil al VAM-ului. A fost foarte tehnic (am crescut voltajul pompei). Așa că acum fac apă și mai repede.

După cascada inițială de 50 de litri, m-am decis să mă potolesc și să fac apă cu viteza cu care obțin oxigenul. Nu sunt dispus să scad sub rezerva de 25 de litri. Deci când scade nivelul, nu-mi mai fac de cap cu hidrazina până nu readuc nivelul oxigenului la peste 25 de litri.

Notă importantă: când spun că am făcut 50 de litri de apă, asta e o presupunere. Nu recuperez 50 de litri de apă. Solul suplimentar cu care am umplut habitatul a fost extrem de uscat și a absorbit cu lăcomie o grămadă de umiditate. Oricum, acolo și vreau să se ducă apa, deci nu sunt îngrijorat și n-am fost surprins când recuperatorul nici măcar nu s-a apropiat de 50 de litri.

Acum că am accelerat pompa, obțin câte 10 litri de CO2 la fiecare cincisprezece ore. Am parcurs procesul de patru ori. Calculele mele îmi spun că, incluzând cascada inițială de 50 de litri, ar trebui să fi adăugat 130 de litri de apă în sistem.

Ei bine, calculele mele mințeau cu nerușinare!

Am adunat 70 de litri în recuperatorul de apă și în costumul spațial transformat în rezervor de apă. Era mult condens pe pereți și pe acoperișul în formă de dom, iar solul absorbea, cu siguranță, o mare parte. Dar asta nu explica lipsa a 60 de litri de apă. Ceva era greșit.

Atunci am observat celălalt rezervor de oxigen.

Habitatul are două recipiente cu oxigen de rezervă. Câte unul pe fiecare parte a structurii, din motive de siguranță. Habitatul poate să hotărască oricând ce rezervor dorește să folosească. Se pare că a completat atmosfera din rezervorul 1. Dar când am adăugat O2 în sistem (prin intermediul oxigenatorului), habitatul a distribuit uniform surplusul între cele două rezervoare. Rezervorul 2 a adunat, încet-încet, oxigen.

Asta nu e o problemă. Habitatul își face doar treaba. Dar înseamnă că în timp am adunat O2. Ceea ce înseamnă că n-am consumat atât de rapid pe cât credeam.

La început m-am gândit: „Ura! Mai mult oxigen! Acum pot face apă mai repede!” Dar apoi m-a lovit un gând neliniștitor.

Urmărește-mi logica: obțin oxigen, însă cantitatea pe care o aduc din afară e constantă. Deci singurul mod prin care-l „obțin” e că folosesc mai puțin decât am crezut. Dar am folosit reacția hidrazinei presupunând că o utilizez integral.

Singura explicație posibilă e că n-am ars tot hidrogenul eliberat.

Este evident acum, în retrospectivă. Dar nu m-am gândit niciodată că o parte din hidrogen pur și simplu nu va arde. A trecut de flacără și dus a fost. Fir-ar, Jim, sunt botanist, nu chimist!

Chimia e o treabă murdară, prin urmare în aer există hidrogen nears. Peste tot în jurul meu. Amestecat cu oxigenul. Stând acolo, pur și simplu… și așteptând o scânteie ca să poată arunca în aer habitatul!

Odată ce mi-am dat seama de asta și m-am calmat, am luat o pungă cu fermoar pentru mostre și am vânturat-o puțin în jur, apoi am închis-o.

A urmat o EVA rapidă până la rover, unde păstrăm analizoarele de atmosferă. Azot: 22%. Oxigen: 9%. Hidrogen: 64%.

De atunci mă ascund aici, în rover.

În habitat e patria hidrogenului.

Sunt foarte norocos că n-a explodat. Chiar și cu o descărcare statică mică aș fi avut propriul Hindenburg{7}.

Așa că stau aici, în roverul 2. Pot să rămân o zi, cel mult două, până se umplu filtrele de CO., din rover și din costumul meu spațial. Atât am la dispoziție ca să-mi dau seama ce să fac.

Habitatul e acum o bombă.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 38

Încă stau mort de frică în rover, dar am avut timp să mă gândesc. Și știu cum să mă descurc cu hidrogenul.

M-am gândit la regulatorul atmosferic. Monitorizează compoziția aerului și păstrează echilibrul. Așa ajunge în rezervoare excesul de oxigen pe care-l import. Problema este că nu e construit ca să extragă hidrogenul din aer.

Regulatorul folosește separarea prin îngheț pentru a diferenția gazele. Când hotărăște că e prea mult oxigen, începe să colecteze aer într-un rezervor și îl răcește la 90 de grade Kelvin. Asta conduce la lichefierea oxigenului, în timp ce azotul (punct de condensare: 77 K) rămâne în stare gazoasă. Apoi oxigenul e stocat.

Dar nu pot să-l determin să facă asta cu hidrogenul, pentru că hidrogenul are nevoie de temperaturi mai mici de 21 K ca să devină lichid. Iar regulatorul pur și simplu nu poate ajunge la temperaturi atât de scăzute. Punct terminus.

Soluția e următoarea:

Hidrogenul e periculos deoarece poate exploda. Dar asta numai dacă are oxigen în preajmă. Hidrogenul fără oxigen e inofensiv. Iar regulatorul de asta se ocupă: să scoată oxigenul din aer.

Există patru dispozitive de siguranță care împiedică regulatorul să permită un conținut prea scăzut de oxigen în habitat, dar sunt proiectate să contracareze erorile tehnice, nu sabotajul deliberat (mua-ha-ha!).

Pe scurt, pot să păcălesc regulatorul să scoată tot oxigenul din habitat. Apoi pot să port un costum spațial (ca să respir) și pot să fac tot ce vreau fără teama de a sări în aer. Ura!

O să folosesc un rezervor de O2 ca să pulverizez cantități mici de oxigen în hidrogen și o să fac o scânteie din două fire și-o baterie. O să aprindă hidrogenul, dar numai cât să consume puținul oxigen.

O să repet povestea asta cu jeturi controlate, până ce-o să ard tot hidrogenul.

Planul ăsta are un mic defect: o să-mi facă pământul neviabil.

Pământul ăsta e sol viabil numai pentru că în el se dezvoltă bacterii. Dacă scap de tot