Gatsby a deţinut locul întâi în sufletul meu multă vreme. Când mi se făcea dor de roman, îl luam de pe raft, îl deschideam la întâmplare şi citeam câteva pasaje. Devenise pur şi simplu un obicei. Nu m-a dezamăgit nici măcar o dată, nu am găsit nici o pagină plictisitoare. Era splendid. Am vrut să le spun şi altora cât e de superb, dar nu-l citise nimeni din jurul meu şi nici nu părea că ar intenţiona cineva să citească Marele Gatsby. Nu era cel mai înţelept lucru să te apuci să-l recomanzi cuiva pe Scott Fitzgerald în anul 1968, chiar dacă gestul nu era considerat reacţionar.

  Când am întâlnit, în sfârşit, pe cineva care citise Marele Gatsby, ne-am împrietenit pe loc. Îl chema Nagasawa şi era student la Facultatea de Drept din cadrul prestigioasei Tôdai7. Era cu doi ani mai mare decât mine şi locuia în acelaşi cămin, aşa că ne ştiam doar din vedere. Într-o zi stăteam pe un scaun de la cantină, la soare, şi citeam. Cel care se aşezase lângă mine m-a întrebat ce citesc.

  — Marele Gatsby, am răspuns.

  — Îţi place? m-a întrebat.

  — Este a treia oară când îl citesc din scoarţă-n scoarţă. Cu cât îl citesc mai mult, cu atât găsesc mai multe pasaje care mi se par interesante.

  „Individul acesta zice că a citit Marele Gatsby de trei ori”, a spus el ca pentru sine. „Ei bine, va fi prietenul meu.”

  Şi aşa ne-am împrietenit. Asta se întâmpla în octombrie.

  Cu cât îl cunoşteai mai bine pe Nagasawa, cu atât ţi se părea mai ciudat. Cunoscusem şi întâlnisem o mulţime de indivizi ciudaţi în viaţa mea, dar nici unul nu era atât de straniu ca Nagasawa. Era un cititor şi mai împătimit decât mine, dar îşi făcuse o regulă din a nu pune mâna pe cărţi ale autorilor care nu muriseră cu cel puţin treizeci de ani în urmă.

  — Nu mă inspiră decât asemenea autori. Nu că nu aş avea încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu cărţi care nu au trecut prin botezul timpului. Viaţa e mult prea scurtă.

  — Ce fel de cărţi vă plac, domnule Nagasawa8? l-am întrebat eu.

  — Balzac, Dante, Joseph Conrad, Dickens, răspunse el prompt.

  — Nu sunt chiar la modă.

  — De aceea îi şi citesc. Dacă am citi doar ce citesc alţii, am ajunge să gândim ca toată lumea. Dar aşa ceva fac doar ţăranii şi cei din topor. Celor din lumea bună le-ar fi jenă să procedeze astfel. Ştii, Watanabe, că în căminul acesta doar noi doi suntem oameni adevăraţi? Restul sunt gunoaie.

  M-a luat prin surprindere.

  — De unde ştii?

  — Pentru că aşa e. Ştiu. Se vede clar că suntem însemnaţi pe frunte. Şi, în plus, am citit amândoi Marele Gatsby.

  Mi-am făcut un calcul rapid în minte.

  — Da, dar n-au trecut decât douăzeci şi opt de ani de când a murit Scott Fitzgerald.

  — Şi ce dacă? Ce contează doi ani? Scott Fitzgerald e un scriitor minunat!

  Nimeni din cămin nu ştia că Nagasawa citeşte pe ascuns literatură clasică şi oricum n-ar fi contat chiar dacă ar fi ştiut cineva. Toată lumea îl considera foarte deştept. A intrat la Todai fără nici o problemă, a obţinut rezultate excelente, va da examen pentru a intra în Ministerul de Externe şi va ajunge probabil diplomat. Provine dintr-o familie foarte bună. Tatăl lui este proprietarul unui mare spital din Nagoya, fratele lui a absolvit secţia de Medicină din cadrul universităţii Todai şi într-o bună zi o să preia el activităţile spitalului. Este o familie perfectă. Nagasawa avea întotdeauna mulţi bani în buzunar şi se comporta excelent. Toată lumea îl trata cu respect şi nici măcar şeful căminului nu se încumeta să-i reproşeze ceva. Dacă Nagasawa ruga pe cineva să facă ceva, persoana respectivă făcea tot ce i se cerea.

  Se pare că Nagasawa avea darul înnăscut de a atrage lumea, de a-i face pe cei din jur să-l asculte. Ştia să discute cu oamenii, să cântărească dintr-o privire situaţia, să dea instrucţiuni precise şi preţioase pe care ceilalţi le luau imediat în considerare. Aura de deasupra capului, asemenea unui nimb de înger, stătea parcă mărturie a existenţei lui cu totul speciale. Impunea oricui o teamă respectuoasă. De aceea au fost cu toţii şocaţi când Nagasawa m-a ales pe mine ca prieten, eu care eram un individ absolut obişnuit. Acesta a şi fost motivul pentru care unii, pe care abia îi cunoşteam, mă tratau şi pe mine cu un respect deosebit. Se pare însă că nimeni nu înţelegea de ce beneficiasem tocmai eu de o asemenea alegere, dar explicaţia era foarte simplă: nu-l adulam, aşa cum făceau alţii. Mă interesa mult firea lui ciudată şi complexă, dar niciodată nu m-am arătat interesat de rezultatele pe care le obţinea, de aura lui, de viaţa lui şi probabil că aceasta era o mare noutate pentru el.

  În comportament, sărea de la o extremă la alta. Uneori, chiar şi faţă de mine, era extrem de drăguţ, iar alteori cumplit de maliţios. Putea fi la fel de bine foarte manierat sau foarte necioplit, deborda de optimism sau cădea în butoiul cu melancolie de nu-l mai recunoştea nimeni. Eu îi depistasem de la bun început toate calităţile şi defectele şi eram mirat că nu săreau în ochi şi altora. Individul trăia în propriul lui iad, unul cu totul special.

  Eu am reuşit, totuşi, să-l văd întotdeauna într-o lumină favorabilă. Cea mai mare calitate a lui era cinstea. Nu minţea niciodată şi-şi recunoştea cu seninătate greşelile şi defectele. Nu încerca să ascundă lucrurile care l-ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilă. În ceea ce mă priveşte, cu mine se purta frumos şi era foarte săritor. Dacă n-ar fi fost el, nu m-aş fi simţit nici pe departe atât de bine la cămin. Cu toate acestea, nu mi-am deschis niciodată inima în