Ne miră micul număr de cavaleri prevăzuţi să vină – câteva zeci. Să nu uităm că în vremea aceea cavalerii apuseni în armuri cântărind cât ei înşişi, călări pe caii cei mai grei din Europa, şi ei acoperiţi cu zale, şi însoţiţi fiecare de vreo zece aprozi, erau în tactica epocii echivalentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciaţi din Palestina îşi croiseră reputaţia de cei mai pricepuţi constructori de cetăţi din lume. Asta mai cu seamă aştepta de la ei regele Ungariei, precum şi organizarea de colonizări – cu condiţia să nu primească colonişti din Ardeal, dovadă că de pe atunci se scurgea populaţie din Transilvania către câmpiile de la sud şi răsărit.

  Iată câteva din informaţiile pe care ni le aduce diploma:

  — Aflăm de existenţa unui voievodat român al unui Litovoi, căruia regele îi rezervă un statut special în interiorul feudei, şi mai aflăm că acesta se întinde şi dincolo de Carpaţi, în Haţeg, dar că acea parte regele nu vrea s-o cuprindă în teritoriul dat în vasalitate Ordinului. Mai sunt numiţi şi doi cneji, Ioan şi Farcaş. Ioan e ortografiat aşa cum îl pronunţă românii şi nu Johann (germ.) sau Ianoş (ung.) sau Iovan (şi.); Farcaş înseamnă lup pe ungureşte, aşa că maghiarii pretind că putea fi un şef maghiar. E mai probabil că era un cneaz român coborât din Ardeal, unde numele lui, sau al moşilor lui, fusese schimbat din Lupu sau Vâlcu (slav) în Farcaş. Litovoi e nume slav. Interesant e că 25 de ani mai târziu, în aceleaşi locuri, un Litovoi (acelaşi sau un descendent al lui?) se revoltă împotriva suzeranului ungur şi moare în luptă; îi succedă un frate, pe nume Bărbat, nume vădit românesc.

  — Ordinul e îndemnat să cucerească dincolo de Olt fosta „Cumanie", rezervând şi acolo, probabil în regiunea Argeş, un statut special voievodatului unui Seneslav – nume slav-român, poate deformat de cancelaria ungară (oare acelaşi cu şeful valah care înfruntă coloana cea mai sudică a atacului mongol din 1241?).

  — Se deduce din clauzele fiscale ale diplomei că în acel Banat se iau dijmă şi dări din recolte şi din pescuit, deci, chiar dacă populaţia e cam răsfirată, există o ţărănime şi o economie organizată.

  — Ţara e totuşi destul de populată şi de structurată social ca să posede formaţiuni militare (apparatu suo bellico) pe care Ordinul vasal va trebui să le adune şi să le aducă regelui în caz de război cu ţările vecine.

  — În fine, diploma revelă că, pe lângă voievozii şi cnejii citaţi nominal, mai sunt şi alţi „mai mari ai ţării" (maiores terrae) cărora regele le acordă privilegii exorbitante, între care dreptul de a veni în apel la judecata regelui în caz că contestă judecata vasalului său (Marele Maestru al Ordinului), condamnându-i la tăierea capului, înseamnă că aceşti „mai mari ai ţării" reprezentau o putere locală destul de însemnată încât regele să-i ia în anumite împrejurări sub protecţia lui, la curia lui la o mie de kilometri depărtare; deci ţara avea de pe atunci „cadre" politice şi ostăşeşti: sunt viitorii boieri pe care-i vom găsi câteva zeci de ani mai târziu în jurul voievodului ţării.

  Ce s-a întâmplat însă cu masa cumanilor creştinaţi în 1228? Când s-a apropiat valul mongol, căpetenia lor a cerut voie regelui Ungariei să treacă, cu toţi ai lui, Carpaţii, pentru a se pune la adăpost de năvală. Regele i-a colonizat pe valea Tisei, unde în generaţiile următoare vor da mult de furcă autorităţilor regale. Totodată regele Ungariei a luat o prinţesă cumană – erau vestite cumanele pentru frumuseţea lor şi asemenea nobile încuscriri avuseseră loc şi cu marii cneji ruşi, ba chiar şi cu „rude mari împărăteşti" la Bizanţ —, şi din acea căsătorie se va naşte Ladislau, penultimul rege din dinastia arpadiană, zis Ladislau Cumanul, pentru că iubea mult obiceiurile neamului său matern, adoptase şi portul şi pieptănătura cumană, spre marea supărare a ungurilor.

  Iarăşi îmi pun întrebarea: să fi fugit atunci chiar toţi cumanii din părţile noastre? Sunt multe semne că n-a fost aşa. Documentele ungureşti ulterioare din Transilvania ne revelă prezenţa unor cumani în provincie în secolul XIV, de asemeni numeroase nume cumane în regiunea Făgăraş şi Haţeg, precum şi toponime în Muntenia până în locuri retrase în munţi, foarte tipice pentru datinile noastre strămoşeşti, cum e Loviştea. Nu lipsit de semnificaţie e faptul că în primele documente munteneşti din secolele XIV şi XV găsim o proporţie destul de mare de nume cumane printre boierii ţării – ceea ce nu înseamnă negreşit că toţi erau de origine cumană, dar în orice caz că influenţa cumană fusese profundă.

  Capitolul 2

  Naşterea statelor române medievale.

  Fost-a descălecat?

  Ajungem astfel la cumpăna veacurilor XIII şi XIV, momentul crucial al apariţiei, între Carpaţi şi Dunăre, a primului stat român organizat, Ţara Românească. Oricât ar părea de ciudat, circumstanţele acestui mare eveniment au rămas destul de obscure pentru a stârni, până azi, aprigi controverse între istorici: fost-a oare, cum vrea tradiţia, o „descălecătoare" a legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului? Sau unirea voievodatelor şi cnezatelor de la sud de Carpaţi să fi fost un fenomen exclusiv local? Şi cine a fost Basarab, Basarab întemeietorul, Mare Voievod?

  Am spus, când am vorbit despre invazia mongolă, că această adevărată avalanşă care a zdruncinat din temelii sau dărâmat aproape toate formaţiunile politice din Europa centrală şi orientală a reprezentat, în schimb, un moment favorabil pentru cnezatele şi voievodatele apărute în regiunea Munteniei ca să se elibereze oarecum de presiunea regatului ungar şi să realizeze o primă unitate politică a tuturor celor care vorbeau limba română între Carpaţi şi Dunăre. Aceasta se petrece în jurul anului 1300. Tradiţia, consemnată de cronici târzii (din veacurile XVI şi XVII), vorbeşte de anul 1290. Majoritatea istoricilor contemporani au avut tendinţa de a alege o dată mai târzie, după 1300; ba o întreagă şcoală istorică, încă majoritară chiar, pretinde că tradiţia descălecatului, cu Negru Vodă coborând din Ţara Făgăraşului, ar fi o pură