înfrângere. Vestea ajunge îndată la cumanii negri din părţile noastre. De teama pericolului mongol, de unde până atunci cumanii respinseseră toate tentativele de creştinare, ucigând mai mulţi misionari, călugări catolici, căpetenia cumanilor negri cere acum regelui Ungariei să-i acorde protecţia şi să trimită grabnic un episcop, pentru ca tot poporul să fie creştinat. O impunătoare delegaţie soseşte în 1228 peste Carpaţi, undeva la graniţa Moldovei cu Muntenia, având în fruntea ei pe însuşi fiul regelui, viitorul rege Bela al IV-lea, şi pe primul prelat al Ungariei, arhiepiscopul de Strigonium (Eszter-gom). Zeci de mii de cumani sunt botezaţi o dată cu căpetenia lor şi e creat pe loc un episcopat al cumanilor, care va prelua numele râului Milcov (episcopatul Milco-vensis), unde s-au clădit îndată biserică, palat, cetate – din care nu va rămâne nimic, căci 13 ani mai târziu va trece pe acolo iureşul mongol.

  În 1241 trei coloane mongole înaintează din părţile Rusiei către Apus, distrugând pe rând cnezatele ruseşti, regatul polon sprijinit de cavaleri germani, şi trecând peste ţara noastră – unde vor întâlni în nord rezistenţă din partea saşilor de curând instalaţi la minele de la Rod-na, iar în sud din partea unei formaţiuni „valahe" – şi, întrunite, nimicesc în Ungaria armata regelui Bela. Acesta nu-şi găseşte scăparea decât refugiindu-se pe o insulă din Adriatica. Se aşteaptă ca puhoiul mongol să se îndrepte acum către marile ţări din Apus. Dar, în 1242, mongolii se retrag subit, nu din pricina vreunui contraatac creştin, ci fiindcă a sosit vestea morţii Marelui Han, iar toţi fraţii, fiii şi nepoţii lui se grăbesc către Karakorum pentru alegerea noului Han. în treacăt trebuie spus că conducătorii Apusului, papa, regele Franţei, regele Angliei, au crezut un moment că s-ar putea folosi de aceşti nou-veniţi atât de temuţi împotriva puterii musulmane, care rămânea, în gândul lor, marele adversar al creştinătăţii.

  Europa centrală şi apuseană va avea totuşi răgazul de a se reface şi întări. Mongolii însă nu s-au retras cu totul din Europa, ci au înfiinţat, în sud-estul Rusiei, pe Volga inferioară, un stat puternic, cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, care va ţine în vasalitate principatele ruseşti timp de peste 200 de ani, şi va roi şi mai la apus, pe malul Mării Negre şi în Crimeea, unde mongolii se vor contopi cu foştii cumani albi, a căror limbă o vor adopta. Sunt cunoscuţi, de atunci, sub numele de tătari, şi vor reprezenta pentru ţările noastre, veacuri de-a rândul, prin raziile lor sălbatice, o permanentă primejdie. Chiar din primele decenii ale secolului al XIV-lea, constatăm că formaţiunile politice bulgăreşti, sârbeşti şi româneşti se află în raport de vasalitate faţă de aceşti hani tătari instalaţi pe malul nordic al Mării Negre. Formidabila expansiune mongolă va avea însă, după cum vom vedea mai târziu, şi urmări pozitive, cel puţin pentru români.

  Diploma Ioaniţilor (1247) – o „radiografie" 3 Olteniei şi Munteniei înainte de descălecat.

  Ungurii, stăpâni pe regatul croat, după cum am văzut, şi pe cetatea Belgrad cu ţinutul dimprejur, şi pe viitorul banat de Timişoara, izbutiseră în ultimul pătrar al secolului XIII să treacă peste Carpaţii apuseni şi să înfiinţeze, în Oltenia de azi, un fel de provincie-tampon, o „marcă", zisă Banatul de Severin, cu un ban ungur peste mai mărunte formaţiuni, cnezate sau voievodate româneşti, dintre care unele erau „călare" pe Carpaţi, adică parte în Oltenia, parte în Haţeg.

  Un document de un interes excepţional ne permite să ne facem o idee despre situaţia politică şi socială a acelor ţinuturi la momentul invaziei mongole: e vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea o va acorda în 1247 cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim pentru a veni să se aşeze în Banatul de Severin, să-l colonizeze şi să-l apere în calitate de vasali ai regelui Ungariei. Documentul e cunoscut în istoriografie sub numele de Diploma Ioaniţilor.

  Să ne oprim o clipă asupra acestui document care ne dă un fel de „radiografie" a ţării câteva decenii înainte de întemeierea voievodatului Ţării Româneşti.

  Dar, mai întâi, cine sunt aceşti Cavaleri Ioaniţi?

  Foarte curând după prima cruciadă, la începutul veacului al XII-lea, se înfiinţase în noul regat creştin de la Ierusalim un „ordin de cavaleri", călugări-ostaşi având misiunea de a îngriji pe răniţi şi în acelaşi timp de a fi gata oricând să ridice armele împotriva „paginilor", a „necredincioşilor", adică a musulmanilor. Se va numi Ordinul Sf. Ioan din Ierusalim (în majoritate alcătuit din francezi). După el vor apărea şi altele, dintre care reţineţi: Templierii, care vor deveni mari bancheri în Occident, şi Cavalerii Teutoni (adică nemţi) care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (Gdansk) şi pe care, sub numele de Prusia Orientală, o vor stăpâni germanii până în zilele noastre, până la dezastrul german din al doilea război mondial. Ioaniţii, după alungarea din Palestina, la sfârşitul secolului XIII, se vor instala pe rând în Cipru, apoi în Insula Rhodos şi, în sfârşit, în secolul XVI, alungaţi de turcii otomani, în Insula Malta. De atunci sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de la Malta. Eminescu face un anacronism când îi aduce, sub acest nume, în bătălia de la Nicopole pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în celebrul vers din Scrisoarea a III-a:

  S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta;

  Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta.

  În 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela al IV-lea se înţelege cu Marele Maestru al Ordinului Ioaniţilor ca să-i cedeze în vasalitate Banatul Severinului, adică Oltenia şi o mică parte din actualul Banat. „Contractul" pe care-l încheie cu acest prilej ne revelă lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Ţara Românească" (sau în slavonă