pe la lacuri – se raportează la acele lupte cu polovţii, numele rusesc al cumanilor, adică oamenii stepei, cum îşi ziceau şi ei în limba lor, de la radicalul kum). Marea masă a cumanilor e deci acolo, în sudul Ucrainei, şi li se zice cumani albi, pe când celor ajunşi în sudul Moldovei şi în Muntenia, până şi în Bulgaria, li se zice cumani negri (adică, după cum s-ar spune în termeni moderni, dintr-o ramură mai mică a neamului cuman). Cumanii iau locul pecenegilor şi sunt mai statornici decât ei; ne putem imagina că între sfârşitul secolului XI (circa 1090) şi mijlocul secolului XIII (circa 1240), când fug din faţa marelui val mongol, deci timp de 150 de ani, ei au avut la noi o aşezare organizată, relativ stabilă, în hărţile şi scrierile occidentale sau bizantine din vremea aceea, Muntenia noastră apare cu numele de „Cumania". Şi pentru prima oară, sub stăpânirea acestor barbari, se simte o participare a românilor la viaţa politică. Nicolae Iorga a vorbit de „simbioza româno-cumană". De pildă, apare clar că de la ei au reînvăţat românii în Evul Mediu arta războiului (în special tactica atacurilor călărimii); de la ei ne-au rămas câteva cuvinte în limbă, adesea cu sens originar ostăşesc ca beci (la origine loc întărit, de unde numele de Beci dat Vienei), bir, ceată, olat, toi, probabil şi odaie; dar mai cu seamă foarte multe toponime dintre care cele mai vizibile sunt Comana şi Comarnic – dar şi mai toate toponimele în -ui (Vaslui, Covurlui etc.); am vorbit de Teleorman. Tot aşa de semnificativ e şi Bărăganul.

  Revolta Asăneştilor şi „regatul vlahilor şi al bulgarilor’"

  Cumanii au pătruns până în Bulgaria – Bulgaria care nu mai există ca stat independent de la fioroasa represiune a împăratului bizantin Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul – (o urmă reprezintă, de pildă, localitatea Kumanovo, unde s-au întâlnit de curând negociatorii militari ai Iugoslaviei şi NATO!). Or, în toată acea regiune mai trăia încă o importantă populaţie de limbă română care, fără îndoială, păstrase un contact neîntrerupt cu românii de la nord de Dunăre. Aceşti valahi se îndeletniceau în special cu creşterea oilor, de unde, cu vremea, termenul de vlah a devenit, la bulgari şi la greci, sinonim cu cioban.

  În 1185, doi fraţi vlahi din regiunea Târnovo, Petru şi Asan, certaţi pe motive fiscale cu împăratul bizantin Isaac Anghelos, şi fiindcă acesta refuzase continuarea unui serviciu militar al acestor vlahi în armata bizantină, asmuţesc ţinutul întreg, şi pe vlahi şi pe bulgari, împotriva împărăţiei. Cum, după doi ani de lupte, soarta armelor le e potrivnică, trec Dunărea şi se întorc de acolo cu alţi români şi cu călărime cumană, iar, după un timp, îi înving pe bizantini. Această imediată alianţă româno-cumană mă face să cred că acei fraţi vlahi de la Târnovo aveau cu căpeteniile cumane o legătură mai veche, poate chiar o încuscrire, întrucât numele Asan e cuman. Petru şi Asan vor prelua însă coroana foştilor ţari bulgari, căci aceasta reprezenta tradiţia statală a locului, întreruptă de bizantini cu 200 de ani în urmă. Un al treilea frate, Ioniţă, zis pe greceşte Kaloioannes, adică cel Frumos (sau cel Viteaz?) duce şi mai departe ambiţia familiei, obţinând o coroană regală de la marele Papă Inochentie al III-lea. Corespondenţa între papă şi Ioniţă dovedeşte clar că acesta din urmă îşi reclama originea sa romană şi că papa o recunoştea (se ştie ce bine informată a fost întotdeauna papalitatea!).

  Lucrurile se vor încurca însă în urma cuceririi Constantinopolului, în 1204, de către cruciaţii celei de-a patra cruciade, deviate de la drumul ei de lăcomia şi viclenia veneţienilor. (Eveniment dramatic cu consecinţe incalculabile, căci de atunci s-au învrăjbit atât de rău Bisericile din Apus şi Răsărit, catolicii şi ortodocşii, încât nu s-au mai putut împăca nici până azi.) Ioniţă va părăsi obedienţa romană pentru a reveni la ascultarea faţă de patriarhul grec (refugiat la Niceea, în Asia Mică) şi, purtând război cu cruciaţii, cu frindi, în 1205, îl va învinge, la Adrianopol, cu ajutorul cumanilor, pe împăratul latin Baldovin de Flandra, care va pieri în beciurile de la Târnovo. Dar statul Asăneştilor, instalat în tradiţia politică şi culturală a primului tarat bulgar, nu va mai fi cunoscut după Ioniţă ca „regat al vlahilor şi al bulgarilor", cum îi spun cronicarii „frânci", ci numai ca al „doilea tarat bulgar", participarea iniţială a românilor la această mare înfăptuire fiind cu vremea estompată, până la a permite afirmaţia (chiar ridicolă) a unei anumite istoriografii bulgare, că a fost vorba de un „regat al bulgarilor şi al ciobanilor".

  Invazia mongolă.

  În primii ani ai veacului al XIII-lea apare deodată la celălalt capăt al Eurasiei, pornind din stepele Mongoliei, o formidabilă putere, neprevăzută şi nemaiîntâlnită în violenţa ei, cea a călăreţilor mongoli ai lui Genghis-Han. Trebuie să ne oprim o clipă asupra fenomenului mongol, nu numai fiindcă e un moment crucial din istoria universală, ci şi fiindcă a avut la noi – la mii şi mii de kilometri depărtare – urmări de o importanţă capitală. Uriaşa armată a lui Genghis-Han, admirabil organizată, încadrată de călăreţii tribului său mongol, dar cuprinzând cu timpul multe alte seminţii de rasă mongolă sau turcă, se urneşte în 1206 şi cucereşte mai întâi tot nordul Chinei. Mongolii vor porni apoi către Apus, vor nimici mai târziu mai multe ţări asiatice, între care regatul persan, punctând de fiecare dată înaintarea lor cu măceluri de masă de o nemaipomenită cruzime – piramide de sute de mii de capete după cucerirea fiecărui mare centru.

  Faima lor şi spaima se răspândesc ca un pârjol în lumea întreagă. Marele Han moare în 1227 şi împărăţia se împarte între fiii lui, dintre care unul e ales „Mare Han"; dar, chiar înainte, o armada cum nu mai cunoscuse pământul pornise prin Siberia spre Europa, sub comanda unui nepot al lui Genghis-Han, Batu-Han. La nord de Marea de Azov, pe Kalka, o coaliţie a cumanilor albi cu ruşii marelui cneaz de la Kiev, împăcaţi cu acest prilej, suferă, în 1223, o cumplită