măcinaţi de certuri intestine şi atacaţi din sud de bizantinii minaţi de un împărat de o excepţională energie, Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari"), bulgarii primului tarat se prăbuşesc cu totul, în 1018, iar ţara lor redevine, pentru mai mult de un veac şi jumătate, provincie bizantină.

  Din lupta necruţătoare dusă timp de 20 de ani de Vasile al II-lea împotriva regelui bulgar Samoil, istoria reţine un episod înfiorător: învingător într-o ultimă bătălie în care face 14 000 de prizonieri, basileul pune să le scoată ochii, tuturor, cu fierul roşu, lăsând la fiecare sută de oameni un om cu doar un singur ochi crăpat (câţi vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloană va mărşălui sute de kilometri, până ajung învinşii la vetrele lor, îngrozind în drum ţara întreagă şi posteritatea.

  Ungurii.

  Ultimii barbari care s-au aşezat la nord de Dunăre, înainte de întemeierea primelor state româneşti, sunt iarăşi turanici, cum fuseseră avarii: maghiarii (ungurii), pecenegii, uzii (mai scurtă vreme) şi cumanii. Pecenegii au venit cam împreună cu ungurii în ultimii ani ai veacului al IX-lea. Ei sunt cei care i-au împins pe unguri, din actuala Rusie spre apus.

  Ungurii au trecut la nord de Carpaţi, pe valea Tisei, şi au poposit în pusta Panoniei, propice turmelor lor de cai. Acolo, zic unele cronici, se mai găseau încă vorbitori de limbă latină, adică preromână (pastores romanorum). Şi după ce s-au stabilit acolo, ungurii, călăreţi năprasnici, au întreprins timp de câteva zeci de ani razii pustiitoare prin Germania şi în toată Franţa de azi, până când, în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, în Bavaria, regele german Otto I cel Mare, viitor împărat, i-a oprit, şi astfel au rămas de-atunci sedentari în Panonia. Au avut norocul să apară curând în dinastia arpadiană (astfel numită după primul şef maghiar Arpad, care i-a adus în apus) o personalitate excepţională, Ştefan I (1000-l038), consacrat mai apoi de papalitate ca Sfântul Ştefan. El consolidează în regatul lui (e primul care poartă titlul de rege) religia creştină de rit apusean, după ce şovăise un timp între Roma şi Constantinopol, şi integrează noul stat, locuit de populaţii vorbind mai multe limbi, în sistemul feudal occidental care tocmai atunci se înjgheba, între altele, favorizează influenţa bisericii germane şi începe în tot regatul colonizări cu germani: cavaleri, plugari, mineri, meseriaşi şi negustori etc.

  Opriţi în expansiunea lor către apus, regii Ungariei vor urmări de-acum extinderea regatului către sud şi răsărit, împotriva slavilor şi românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea, parte prin uniuni matrimoniale, parte cu forţa, pun mâna pe regatul slav al Croaţiei, care va fi de-atunci o feudă a coroanei maghiare, dar care nu-şi pierde limba şi particularitatea sa, şi e condus de cele mai multe ori de un ban ales din nobilimea croată.

  În Ardeal, cum am văzut, au pătruns cu încetul tocmai în momentul când apăreau mici formaţiuni române, şi în arcul Carpaţilor, şi dincolo de munţi. Aici se vor lovi de aceiaşi pecenegi cu care se ciocniseră prin stepele Ucrainei cu vreo două veacuri înainte.

  Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, regii maghiari aplică aici, ca şi în Ungaria, o intensă politică de colonizare, împotriva pecenegilor, apoi a cumanilor, ei aşează, la poalele Carpaţilor răsăriteni, nişte ostaşi-grăniceri dintr-o etnie sosită în Europa o dată cu ei; ungurii îi numesc Szâkely (în latineşte siculi), noi – secui.

  Identitatea lor precisă, la origine, nu s-a lămurit, cert e însă că au fost de la început maghiarizaţi. Pe teritoriul concedat, întins cât două mari judeţe, ei formează un fel de „marcă", beneficiind de un regim special şi condusă de un comite din neamul lor, comes siculorum.

  Altă importantă colonizare, începând chiar de la sfârşitul veacului al XII-lea, e reprezentată de colonişti germani, aduşi mai întâi din regiunile nord-vestice ale Germaniei, aproape de Olanda, iar într-o a doua fază, mai de la răsărit, din Saxonia – de unde a rămas întregii populaţii nemţeşti din Transilvania numele de saşi. Această populaţie nemţească era menită pe de o parte, la ţară, să introducă o agricultură mai înaintată, pe de altă parte, să înfiinţeze oraşe de tipul celor din Germania, cu întăriturile lor, cu fel de fel de meşteşuguri şi cu o bună practică a negoţului. Din oraşele (burg-uri) înfiinţate, şapte vor fi mai însemnate, de unde numele de Sieben-bürgen („cele şapte burg-uri") dat de nemţi Transilvaniei. Două dintre ele, Braşovul şi Sibiul (botezate de nemţi Kronstadt şi Hermannstadt, dar ambele nume iniţiale erau româneşti sau slavo-române), vor juca un rol de frunte în dezvoltarea provinciei, şi de altfel şi în economia ţărilor române de dincolo de Carpaţi. Ca şi secuii, saşii se vor bucura de largi privilegii şi vor fi reprezentaţi de un comite al saşilor.

  Să ne întoarcem la pecenegii de dincolo de arcul Carpaţilor. Pecenegii stau prin părţile noastre aproape 200 de ani. Sunt foarte agresivi; îi găsim în neîncetat conflict ba cu ruşii, ba cu ungurii, ba cu bizantinii până ce, în 1091, când au pornit iar o incursiune în Imperiul Bizantin, împăratul Alexis Comnenul îi zdrobeşte într-o mare bătălie, la Lebunion. Pe o parte din captivi îi înrolează în armata lui, iar pe ceilalţi, cu femeile şi copiii, îi răspândeşte ca colonişti prin imperiu.

  Să fi dispărut atunci chiar toţi pecenegii din spaţiul nostru? Nu-mi vine a crede. Au rămas, în orice caz, nume de locuri (toponime) probabil pecenege, cel puţin localităţile numite Peceneaga; poate şi cuvinte în limba noastră, greu însă de identificat, fiindcă limba lor era foarte apropiată de cea a cumanilor, care le iau locul, fraţi-duşmani care au dat o mână de ajutor bizantinilor ca să-i nimicească.

  Cumanii.

  Cumanii vin şi ei de la răsărit, de prin Ucraina actuală, unde vreme de mai multe veacuri vor reprezenta o adevărată putere care se războieşte necontenit cu ruşii Marelui Cnezat de la Kiev (multe cântece bătrâneşti ale ruşilor – bâlinele, regăsite miraculos pe la mijlocul veacului trecut, tocmai în nord,