marele Nicolae Iorga, s-au opus cu îndârjire acestei ipoteze. De-atunci însă au apărut şi argumente arheologice pentru a sprijini argumentele logice: cetatea Slon din Prahova (ambele nume sunt slave!) e tipic bulgărească, iar în regiunea Sibiu s-au găsit morminte de tipul celor ale căpeteniilor bulgare. De aceea cred că trebuie să închipuim o prezenţă bulgărească la noi cam un secol şi jumătate, între sfârşitul veacului al VIII-lea (distrugerea puterii avare) şi începutul veacului al X-lea (pătrunderea ungurilor pe Tisa şi a pecenegilor în părţile noastre). Aşa se explică cel mai logic cum, din cauza unei relative siguranţe în acel răstimp, s-a putut începe amestecul (simbioza între aşezările slave şi populaţia valahă băştinaşă), cum a putut să apară, dintre cneji şi juzi, o clasă nobiliară (viitorii boieri) şi cum s-au instalat la noi – pentru veacuri – alfabetul chirilic şi limba slavonă în Biserică, pentru ca mai târziu, când vom avea structuri de stat, slavona să devină şi limbă de cancelarie.

  E drept că creştinismul nu s-a implantat la bulgari decât după 864 (botezul lui Boris), dar e probabil că noile structuri religioase, aduse de bizantini, s-au răspândit în acelaşi timp în toată împărăţia lor, deci şi în părţile locuite de români, adică de valahi şi slavii care se vor româniza.

  Cele două faze ale creştinării românilor.

  Vorbind despre organizarea Bisericii prin intermediar bulgăresc, constat că n-am evocat încă chestiunea creştinării strămoşilor noştri. Să fi fost ei creştinaţi o dată cu bulgarii (sau chiar după ei)? Limba – şi numeroase urme arheologice, în special în Dobrogea, dar câteva şi în restul ţării – stă dovadă că creştinismul a pătruns în Dacia şi Moesia foarte timpuriu, probabil chiar înainte de retragerea legiunilor şi administraţiei romane, adus de legionari originari din Orient, de negustori, de călători, de ce nu şi de propovăduitori, de misionari – doar nu duseseră Grecia şi Macedonia printre primele etape ale Sfântului Pavel? Mărturia limbii e cea mai grăitoare privind vechimea creştinismului la români; cuvintele de bază ale religiei creştine sunt toate de origine latină: Dumnezeu, cruce, creştin, credinţă, biserică, rugă şi rugăciune, cuminecare, a boteza, înger, păgân şi sunt (păstrat mai cu seamă în forme vechi pentru sărbători: Sân Petru, Sân Nicoară/ Sân Toader, Sunta Măria, Sânziene), de asemeni Paşte, Rusalii.

  Vă veţi întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credinţa creştină în acea Dacie de-acum izolată de împărăţie, ca şi de structurile bisericeşti care au ieşit la lumină şi s-au organizat după ce Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creştinilor (313)? Grea întrebare. Trebuie să ne închipuim că micile comunităţi creştine din spaţiul carpato-dunărean au putut menţine contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre. De altfel, până la venirea bulgarilor, Bizanţul a păstrat o prezenţă activă de-a lungul Dunării, uneori ţinând chiar capete de pod pe malul stâng al fluviului. Pe de altă parte, unele căpetenii ale goţilor şi gepizilor din părţile noastre ştim că au fost creştine şi chiar au propovăduit creştinismul, ei primindu-l în varianta apuseană, adică de la Roma.

  Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri ala imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăţia a fost împărţită în două, cu doi împăraţi şi două capitale: Roma şi Constantinopol, ceea ce a avut consecinţe incalculabile pe care le mai simţim şi azi. Astfel, în cele două jumătăţi – dintre care cea apuseană a păstrat ca limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creştin, iar rivalitatea între Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a dat naştere la conflicte din ce în ce mai dese şi mai grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii – fiecare afurisin-du-l, sau excomunicându-l, pe celălalt – iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma, adică despărţirea, nu s-a mai rezolvat.

  Biserica apuseană şi-a zis apoi „catholică" – adică, pe greceşte: universală, pe când cea răsăriteană şi-a zis „orthodoxă", adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect dogmele. Şi ca să vă daţi seama de urmările nesfârşite ale scindării împărăţiei romane în 395, să ştiţi că linia de despărţire între cele două jumătăţi ale imperiului coincide aproape perfect, după mai bine de un mileniu şi jumătate, cu graniţa actuală între croaţii catolici şi sârbii ortodocşi! Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare, ca fixarea unei graniţe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârşit.

  Pentru a reveni la chestiunea creştinismului în Dacia părăsită de romani, e totuşi de presupus că, în regiuni mai izolate, creştinismul trebuie să se fi păstrat în forme destul de puţin „ortodoxe", cu preoţi învăţând gesturile şi tainele religiei din generaţie în generaţie, fără a avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică. De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcţiile şi ierarhia ecleziastică vor aparţine unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar şi în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareţ, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcaşul de rugăciune: schit, strană, clopot, hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, nedeie, prescură, spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici: Maica Precista, duh, rai, iad şi multe nume de sărbători.

  Vechiul cuvânt (iată că şi acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotaţie religioasă de adunare a credincioşilor!), vechiul cuvânt „sunt" a fost contaminat de slavonul sventu încât a dat de-acum „sfânt". Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi o biserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă" – cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă în credinţa noastră populară.

  Alungaţi de la nord de Dunăre de invazia ungurilor şi a pecenegilor,