E interesant să observăm termenii care vor desemna pe şefii lor, ierarhia din structurile de stat ale slavilor, dintre care pe mulţi îi vom prelua şi noi: regelui i se va zice kral – provenind de la marele rege franc, mai apoi împărat, Carol cel Mare, în dialectele germane Karl, pronunţat de slavi Kral (termen preluat şi de unguri, Kirâly, şi de noi, crai); dar alte două titluri mari, ban şi jupan, sunt moştenite de la avari; boier e şi el turanic, ori peceneg, ori proto-bulgar (aşa numesc istoricii neamul de limbă türk care cucereşte de la bizantini, la sfârşitul secolului VII, Bulgaria de azi şi se lasă cu încetul slavizat de populaţia slavă majoritară); alţi doi termeni nobiliari, Jenez (cneaz) şi vitez (viteaz), ar fi de origine germană, respectiv Konig (rege) şi Viking (numele cuceritorilor scandinavi care din veacul al IX-lea până în veacul al XI-lea au făcut incursiuni în toată Europa de nord, pătrunzând în apus până în Franţa, Anglia şi Islanda, iar în răsărit până în Rusia unde, sub numele de varegi, întemeiază primul stat rus organizat).

  Singurul termen de conducere autentic slav e voievod (sau voivod), la origine căpetenie de oaste, apoi, în spaţiul nostru – dar numai în spaţiul nostru, în Muntenia, Moldova şi Ardeal (căci regii unguri vor continua să dea acest titlu reprezentanţilor lor în Transilvania) —, cel mai mare peste ţară, şeful statului sau al ţinutului, însă, e o minune că, pe lângă termenul slav, apare şi numele latin de domn (dominus), pe care romanii, în ultimele veacuri ale imperiului, l-au dat chiar împăratului, şi pe care românii îl vor folosi şi pentru Domnul nostru Isus Cristos şi pentru Dumnezeu! El va fi cvasisinonim cu voievod, după cum jude va fi cvasisinonim cu cneaz.

  Dar avem o şi mai admirabilă reminiscenţă a vechilor structuri romane: păstrarea în vocabular a cuvântului „împărat" (imperator), când de sute de ani românii nu mai au împărat, nici la nord de Dunăre, dar nici la sud, unde stăpânului de la Constantinopol i se zice de-acum în greceşte basileu, şi în limbile slave ţar (Caesar, pronunţat la origine Kaisar, care a dat la germani Kaiser şi la slavi csar!).

  În genere însă, aproape toţi termenii care desemnează în limba noastră ierarhia nobiliară şi de conducere sunt termeni împrumutaţi de la slavf. De unde tragem concluzia că atunci când aceşti slavi încep să se amestece cu populaţia valahă rămasă pe teritoriul vechii Dacii, slavii au, un timp, o situaţie dominantă. (Vom vedea mai departe şi semnificaţia pe care o capătă cuvântul rumân.) întrucât conducătorii comunităţilor valahe se numeau juzi, cuvântul slav cneaz va deveni oarecum echivalent cu cuvântul jude (voi semnala mai departe o posibilă nuanţă), şi veacuri de-a rândul vom avea ori cneaz, ori jude, probabil după cum la origine era în fruntea unei comunităţi slave sau conducea o comunitate valahă.

  Vor trebui câteva sute de ani până când aceşti slavi să se lase românizaţi. S-a întâmplat în aria noastră românească exact inversul a ce s-a întâmplat la sud şi sud-vest de Dunăre, în viitoarea Bulgarie şi în Serbia şi Croaţia unde, dimpotrivă, vorbitorii de limbă latină s-au lăsat slavizaţi. E un fenomen, aparent, ciudat, înseamnă că la noi au fost mai puţini slavi şi prin urmare românii (vlahii) i-au înglobat, ca să zic aşa, şi le-au dat limba română, pe când la sud, vorbitorii de limbă proto-română au fost cu vremea înghiţiţi de slavi, încât n-au rămas acolo decât din ce în ce mai puţini latinofoni, care au fost aproape toţi asimilaţi de slavi sau de greci.

  A stăpânit ţaratul protobulgar şi în părţile noastre?

  Am pomenit despre bulgari, adică protobulgari – şi ei, ca şi avarii, un trib de limbă türk, a cărui ultimă aşezare cunoscută e pe Volga mijlocie, în ultimele decenii ale secolului VII, o parte din ei, împinşi de alte seminţii de la răsărit, se urnesc, şi de prin sudul Basarabiei izbutesc să treacă Dunărea. După lupte crâncene cu bizantinii, pe la 670-680, îi silesc pe aceştia să-i lase să se aşeze în Dobrogea şi în nordul Bulgariei de azi, unde vor fi curând slavizaţi de majoritatea din jur. Acolo, aceşti călăreţi războinici şi organizaţi vor întemeia un stat puternic care va duce lupte neîncetate cu împărăţia bizantină, încercând chiar în mai multe rânduri să ocupe capitala Constantinopol. Dar totodată erau fascinaţi de măreţia capitalei imperiale, de organizarea statului, de fastul şi influenţa Bisericii creştine, astfel încât, din convingere cât şi din calcul politic, Boris, hanul lor, va fi creştinat o dată cu mii de ostaşi şi de boieri de-ai lui, în anul 865, şi-şi va zice şi ţar (csar). Cu puţini ani înainte, doi misionari bizantini de la Salonic, fraţii Constantin (în călugărie, Chirii) şi Metodiu – slavi grecizaţi, cum pretind bulgarii, sau greci vorbind slavona, cum susţin grecii? —, porniseră să evanghelizeze pe slavii din Moravia, traducând Sfintele Scripturi în slavonă şi inventând un alfabet adaptat foneticii slave, alfabet ce va deveni cu vremea alfabetul zis chirilic, după numele lui Constantin-Chiril, alfabet păstrat până azi de bulgari, sârbi şi ruşi – şi folosit la noi până în anii 1860.

  Cum a ajuns alfabetul chirilic la noi? Şi nu numai alfabetul, ci şi liturghia în slavonă, şi Sfânta Scriptură, şi denumirile din ierarhia noastră bisericească legată de Biserica răsăriteană de la Constantinopol? Explicaţia cea mai firească e să admitem că în momentul marii sale expansiuni, după căderea Ring-ului avar, taratul bulgar şi-a extins autoritatea şi peste o parte din ţinuturile noastre. Fiind prezenţi la răsărit, în Dobrogea şi Basarabia, iar la apus având graniţă comună cu francii pe Tisa, de ce ar fi ocolit ei Muntenia şi Ardealul, când acolo tocmai începeau să mijească mici formaţiuni politice, cu cneji de aceeaşi limbă cu ei?

  Totuşi, cei mai mulţi dintre istoricii noştri, în frunte cu