Polonia, din Rusia de azi, şi coboară încet-încet către împărăţia romană, atraşi şi ei de bogăţiile de-acolo. Chiar dinainte de anul 500 începuseră să se strecoare în imperiu, mai spre vest, spre Italia, dar erau atunci atât de slab organizaţi încât o mulţime cădeau robi. Unii filologi afirmă că din slav s-a tras în latina târzie cuvântul sclav.

  Probabil că şi în părţile noastre, în Transilvania, în Muntenia, în Moldova pătrund încetul cu încetul aceste grupuri de slavi, dar de-acum îi găsim întovărăşiţi cu avarii.

  În primele veacuri, de pe la 500 încolo, slavii ocupă de preferinţă văile şi şesurile libere, pe când descendenţii daco-romanilor sunt retraşi prin locuri păduroase sau spre munte.

  Un text al unui preot croat din secolul XII, cunoscut în istoriografie sub numele de „Preotul din Diocleea", ne sugerează încă un motiv pentru care populaţia „romană", în Dalmaţia, fugea în munţi, în faţa unor dominatori slavi: teama de persecuţiile acestor păgâni împotriva lor ca creştini. Ceea ce ar explica de ce amestecul între valahi şi slavii din părţile noastre trebuie să fi fost mai uşor după creştinarea, în veacul al IX-lea, a bulgarilor şi slavilor de sub dominaţia lor. Dar să nu-i numim încă români pe descendenţii daco-romanilor – pentru că români nu avem dreptul să le zicem decât atunci când există o limbă română, iar limba română se naşte când are loc o simbioză, adică o influenţă reciprocă şi în cele din urmă un amestec între foştii daco-romani şi slavi. Dacă nu-i putem numi români, atunci cum să le spunem? Să le zicem „valahi".

  De ce? Valah nu e un termen peiorativ, cum ar vrea ungurii sau alţi străini, de pildă grecii, să-l considere. Valah e un nume foarte nobil, dat de germanici tuturor romanilor, pornind de la numele unui trib celt care se numea Volcae, aşezat pe unde sunt azi Elveţia şi Austria. Aceştia s-au romanizat, astfel încât germanii, vecinii lor, cu vremea au numit volcae pe toţi romanii, pe toţi cei ce vorbeau limba latină.

  Aşa se explică faptul că, din insulele britanice şi până la noi, de-a lungul graniţei între germanici şi fostul Imperiu Roman, au rămas nuclee care poartă încă un nume provenit din volcae. Aţi auzit de Ţara Galilor în Marea Britanic, provincie care, ca şi Scoţia, se află la nord de Anglia propriu-zisă, ambele locuite de rămăşiţe din vechea populaţie celtă a insulei. Ei bine, numele Ţării Galilor, ce se cheamă Walespe englezeşte, are aceeaşi origine cu Valahia! Şi dacă coborâm în Europa continentală, valonii din Belgia, adică aceia care vorbesc franceza în Belgia (pe când ceilalţi locuitori ai Belgiei sunt flamanzii, care vorbesc, ca olandezii, neerlandeza, o limbă germanică), poartă tot un nume provenit din volcae.

  Pe francezi, cu un cuvânt de ocară, nemţii îi numesc Welsche (după cum francezii, la rândul lor, au o poreclă insultătoare pentru nemţi, boche), iar în Evul Mediu, italienilor le ziceau Wahlen. Pe italieni, polonezi şi alţi slavi îi numesc valahi. Iar în Balcani şi la noi, tot valahi i-au numit pe romano-foni. Slavii preluaseră termenul de la germani, făcând inversiunea valh vlah. De la slavi, mai târziu, în Evul Mediu, au preluat şi grecii termenul, dovadă a adâncimii la care au pătruns slavii în Grecia continentală! Iar întrucât în greceşte V se scrie B, termenul a ajuns în timpul cruciadelor, la occidentali, la „frânci", sub forma „blac". În concluzie, numele de valah a desemnat, şi la germani, şi la slavi, şi la greci, pe „romanici", pe cei care vorbesc o limbă latină. Deci dacă spun de-acum încolo „valahi", să ştiţi că asta înseamnă strămoşii românilor. Şi aşa ne-au numit în continuare străinii. Noi înşine ne-am numit români sau rumân/ sau, în sud, în Balcani, armâni – cu un „a protetic", caracteristic dialectului aromân.

  În rezumat, autohtonii şi-au păstrat numele de roman, pe când străinii i-au numit vlahi sau valahi. Voi folosi deci când termenul român, când valah – dar găsesc că e mai comod să facem deosebirea şi să păstrăm termenul „român" pentru mai târziu, după anul 1000, când a început de-acum simbioza slavo-valahă şi avem o limbă pe care o putem numi româna.

  Avarii aveau undeva în Panonia (Puszta ungară) un centru, un fel de tabără uriaşă căreia i se zicea Ring. Timp de peste 200 de ani (cea 550-780), avarii constituie o mare putere în centrul Europei, şi ei sunt oarecum stăpâni peste slavi. Fiind un trib de călăreţi războinici foarte temuţi, dar nu mulţi la număr, duc cu ei mase de slavi în atacurile sălbatice împotriva Imperiului Bizantin, asediază Salonicul, Constantinopolul – iar rezultatul va fi că triburile slave, învăţate de acum cu războiul şi prada, vor pătrunde adânc în provincii ale Imperiului Bizantin şi se vor stabili acolo, chiar până în sudul Greciei, în Peloponez. Şi dacă, printr-o sforţare patetică de refacere a imperiului, bizantinii vor izbuti prin veacurile al X-lea şi al XI-lea să „elenizeze" din nou Peloponezul şi o parte din Grecia continentală năpădită de slavi, de albanezi şi de vlahi, în schimb mai toată Macedonia va rămâne, definitiv, majoritar slavă, ca şi Moesia, Dacia Aureliană şi Iliria toată, unde fosta populaţie romanizată e redusă la nuclee din ce în ce mai mici, ca nişte insule care scad mereu, pe măsură ce cresc apele jur-împrejur.

  Avarii se vor prăbuşi între 797-805, sub o dublă lovitură: de la vest, de la regele francilor Carol cel Mare (în germană, Karl der Grosse, pe franţuzeşte, Charlemagne) şi de la sud, de la ţarul bulgarilor Krum. Prăbuşirea acestei vremelnice mari puteri va fi atât de neaşteptată şi de totală, încât a rămas în Rusia o zicală: „Au pierit ca obrii" – aşa se numeau avarii pe ruseşte, fiindcă numele se pronunţa iniţial avari —, iar nu, cum zicem noi acum, avarideci a dat în ruseşte, prin alunecarea lui a către o, trecerea lui v la b şi căderea silabei neaccentuate, Slavii.

  În momentul când se prăbuşesc avarii, slavii, care se răspândiseră şi în aria noastră şi în toată Peninsula