cultură, să împrumute ea de la vecinii albanezi, mai barbari, rămaşi neromanizaţi?), lingviştii de azi tind mai curând să explice asemănările româno-albaneze – doar câteva zeci de cuvinte – printr-o origine indo-europeană comună.

  Tot astfel nu e nevoie să ne închipuim o şedere a strămoşilor noştri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a daco-românei cu dialectele aromân şi meglenoromân, căci acelaşi amalgam de popoare, mânuind aceeaşi latină balcanică târzie, poate da rezultate similare şi la o mie de kilometri distanţă.

  De altfel avem în dacoromână câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesc la sud de Dunăre, cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoşii noştri s-ar fi aflat cu toţii strămutaţi la sud? Dau un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură" (< lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, ţiţeiul, nu ţâşnea natural decât la poalele Carpaţilor?

  9. Istoricii unguri se străduiesc acum să nege orice valoare unui document capital, anume cronica scrisă în latineşte pe la anul 1200 de un „notar" anonim al regelui Bela al Ungariei – cronicar desemnat de aceea în istoriografie cu numele de „Anonymus" —, document, zic, capital pentru istoria noastră, fiindcă, bazat probabil pe o cronică anterioară, povesteşte cum ungurii, pătrunzând în Transilvania de la vest către est, au dat de trei voievodate locuite de români şi de slavi. (Informaţia că maghiarii, după ce au trecut Carpaţii de nord, au dat de valahi (volohi) e consemnată şi într-o cronică rusească şi mai veche, cunoscută sub numele de Cronica lui Nestor, ceea ce reprezintă o sursă cu totul independentă.) Un singur punct tare în argumentarea criticilor lui „Anonymus": acesta pomeneşte şi de cumani printre neamurile aflate atunci în Transilvania, or, cumanii n-au pătruns în părţile noastre decât vreo 150 de ani după pecenegi şi unguri. Dar asemenea „telescopări" cronologice se găsesc adesea în cronici (iar aici, pentru a explica confuzia, se mai adaugă faptul că pecenegii şi cumanii vorbeau cam aceeaşi limb a).

  Numele celor trei „voievozi", Glad, Menumorut şi Gelou, sunt şi ele sursă de polemici. Numai ultimul e prezentat ca valah, şi istoricii unguri fac eforturi să găsească numelui vreo origine maghiară, cu toate că insistă asupra descrierii sărăciei acelei populaţii şi a slabei înarmări a ostaşilor voievodului! Noi ne-am obişnuit să scriem Gelu, pronunţând ca în româna modernă: djelu. Or, g în latina savantă a cronicarului trebuie să se fi pronunţat g dur (ghe), iar diftongul ou trebuie de asemeni păstrat, ceea ce ne dă Ghelou, deci probabil deformarea unui românesc Ghelău.

  Şi tocmai în regiunea Clujului, desemnată de cronicar ca locul voievodatului acelui Gelou, mai avem până azi un munte, un râu şi o localitate care în cursul veacurilor s-au numit ba Ghilău, ba Gilău; eu cred că au păstrat numele acelui prim voievod român. Dovada că numele ar fi autentic românesc, ba chiar antic, ne e adusă de un text grecesc antic pomenind de o localitate din Tracia numită Geloupara, adică satul sau târgul lui Gelou! Exact aceeaşi ortografie!

  Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, în fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a numelui vreunui şef de origine turanică – poate şi el bulgar, adică protobulgar —, domnind peste populaţii valahe şi slave.

  10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuităţii îl constituie păstrarea numelor antice ale Cârpacilor şi ale tuturor marilor nuri din spaţiul nostru: Nistru, Prut, Şiret, Buzău, Argeş, Olt, Timiş, Mureş, Criş, Someş, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană —şi mai cu seamă Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană (Danubius) şi apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămaşi neurniţi cu tot neîncetatul vârtej şi curgerea de noi popoare?

  Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populaţie latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spaţiul carpato-dunărean – cu legături continue, de altfel, cu populaţiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicaţie şi circulaţie.

  Primii barbari în părţile noastre.

  Să vedem acum cine sunt acei barbari care pătrund pe teritoriul daco-romanilor.

  Au venit mai întâi goţii, care s-au împărţit în două ramuri, ostrogoţii şi vizigoţii, goţii de la răsărit şi goţii de la apus. Nu s-au aşezat în părţile noastre – erau prea atraşi de bogăţiile din Italia ori de la Constantinopol, a doua capitală romană de la împăratul Constantin încoace, care va deveni capitala Imperiului Bizantin mai târziu. La urmă, ambele ramuri gotice au migrat către apus, făcându-şi loc ostrogoţii în Italia, iar vizigoţii în Galia şi Spania.

  La noi a stat câteva sute de ani un alt neam germanic, înrudit cu goţii, gepizii (cel puţin 200 de ani prin Banat şi vestul Transilvaniei). S-ar putea să fi rămas ceva de pe urma lor când au fost alungaţi către apus de o ciudată coaliţie între avari şi longobarzi (zic ciudată, fiindcă longobarzii erau germani, la fel ca gepizii, pe când avarii erau asiatici); însă urme în limba noastră se pare că n-au lăsat – dar nici longobarzii n-au lăsat urme în italiană, şi totuşi au dominat nordul Italiei timp de veacuri!

  Locul gepizilor l-au luat avarii, aparţinând acelor seminţii asiatice cărora savanţii le dau numele generic de turanici, şi care vorbeau o limbă turcică – se spune o limbă turk pentru a deosebi ansamblul limbilor turcice de turca otomană. Aceasta se petrece la începutul veacului al VI-lea. Şi, o dată cu avarii, pătrunde şi în părţile noastre un neam foarte numeros, care însă nu era structurat, ca germanii, cu o aristocraţie, cu regi, cu oarecare organizare de stat. E vorba de slavi.

  Vin şi ei de undeva din actuala Ucraina, din