Cărți «O Scurta Istorie A Romanilor Povestita Celor Tineri descarcă cărți de dezvoltare personală PDF 📖». Rezumatul cărții:
4. Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstiţioasă, în documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul întunecat", nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi limba romanşă; iar, şi mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi din Antichitate.
5. Apariţia târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicaţie simplă: de abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare şi autoritatea regală pentru a se impune; atunci comunităţile săteşti, juzii, cnejii români, strânşi de fiscul ungar sau chemaţi la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală, sau de o autoritate locală, pentru recunoaşterea drepturilor lor strămoşeşti. Notaţi cum o seamă de cuvinte din română, cu conotaţie juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a chibzui, a îngădui, a mântui. îl numim pe Cristos Mântuitorul, cu un cuvânt provenind dintr-un radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII, cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noţiuni esenţiale, fără mai multe veacuri de convieţuire cu ungurii, şi să le fi răspândit apoi în tot spaţiul locuit de români?
6. Simptomatic e faptul că, în primele documente, românii (valahii) sunt localizaţi în „păduri", adică în întinse ţinuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deşi, se adăposteau mai lesne împotriva călărimii năvălitorilor! Astfel, puţin după 1200, regiunea Făgăraşului e denumită într-o „chartă" regală de donaţie către colonişti germani (saşii) silva blacorum et bissenorum (pădurea valahilor şi a pecenegilor). Dacă românii ar fi fost, cum se pretinde, păstori nomazi veniţi din sud şi colonizaţi de curând, s-ar fi retras ei cu oile în păduri?
Arheologul Radu Popa – decedat prea timpuriu – ne-a atras atenţia şi asupra altor regiuni din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate" administrative, adică guvernate de comiţi (sau conţi) maghiari.
Mai mult: această identificare între întindere păduroasă şi „regiune ocupată de valahi" o găsim şi la sud de Carpaţi, adică în Muntenia de azi! Ştiţi ce înseamnă Vlaşca? înseamnă în limba slavă „ţara valahă". Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuieşte azi, la nord-vest de Bucureşti, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă întindere.) Vlasie în slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor. Până şi numele judeţului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau băştinaşii, căci în limba türk (pecenegă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună"! Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci şi cele din şesul muntean erau, la începutul Evului Mediu, locuite în continuare de strămoşii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci, altfel, aceştia nu le-ar fi numit „vlăsii".
Să ne înţelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi împădurite, cât un judeţ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite şi desţelenite, şi unde puteau trăi comunităţi întregi cultivând meiul, ceapa sau varza şi crescând vite, porci şi păsări. Acolo erau relativ mai feriţi de năvala nomazilor călări. Dar avem surse care ne dezvăluie cum dibuiau totuşi nomazii acele „oaze" locuite: prin observarea de departe a zborului în cerc al creţilor sau vulturilor. Când îi vedeau rotind mereu deasupra unui loc, ştiau că pândesc acolo, la verticală, gunoaie sau mortăciuni – şi se îndreptau către acel punct.
7. în privinţa cuvintelor pretins bulgăreşti sau macedonene din limba română – strămoşii noştri n-au avut nevoie să locuiască în Balcani pentru a le prelua: sunt cuvinte comune triburilor slave din tot sud-estul european, din care destul de multe trebuie să se fi aşezat şi la nord de Dunăre, pe mai tot cuprinsul ţării noastre (sunt semnalate în documente nuclee slave în tot spaţiul carpato-dunărean, până în veacul al XIII-lea).
De altfel, fosta Dacie Aureliană, unde s-ar fi retras strămoşii românilor, a fost cotropită de triburi slave apusene, care au dat limbile sârbă şi croată, pe când slavismele din română aparţin grupului slav de răsărit, care a dat bulgara şi macedoneana (strâns înrudită cu bulgara). Slavii, în spaţiul nostru carpato-dunărean, au ocupat mai cu seamă văile rodnice, unde ne-au lăsat până azi urme prin nume de râuri (relativ grupate): Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Neajlov, Milcov, Bistriţa. De abia încetul cu încetul s-au amestecat ei cu vecinii lor vlahi băştinaşi şi s-au lăsat românizaţi.
Lingviştii, pe baza legilor de evoluţie a limbii, afirmă că fuziunea între latina târzie a vlahilor şi limba slavă a nou-veniţilor nu a început decât abia prin veacul al IX-lea, când prefacerea latinei târzii în ceea ce am putea numi „pre-romana" era de-acum închegată; de aceea influenţa slavei asupra structurii gramaticale a limbii noastre (sintaxă) şi asupra formei cuvintelor (morfologie) e aproape nulă, ea fiind masivă în schimb în domeniul vocabularului; comparaţi de pildă cu franceza: amestecul între galo-romani şi popoarele germanice – franci, burgunzi etc. – a fost mult mai timpuriu şi a afectat deci mult mai adânc limba neo-latină, mai cu seamă în morfologie, în fonetică.
8. Cât despre pretinsele împrumuturi din albaneză (de ce trebuia o populaţie romanizată, deci mai înaintată în
