Legiunile romane se retrag din Dacia.

  O dată cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz cea mai înstărită, din oraşe şi din villae, adică din „fermele" marilor posesori de pământ, speriaţi că nu mai erau de-acum protejaţi de armata romană, vor fi părăsit şi ei colonia de la nord de Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept al Dunării, unde împăratul Aurelian a instituit – în regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi Bulgaria de nord-vest – o nouă provincie numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu vremea, în scrieri, numele de Dacia Aureliană.

  Unii istorici germani, apoi istoriografia oficială ungară, au susţinut teza că toată populaţia Daciei nord-dunărene a fost atunci evacuată, că această mare provincie s-a aflat dintr-o dată golită de întreaga populaţie de limbă latină. Dar această teorie n-a apărut decât acum vreo două sute de ani, adică o dată cu naşterea conştiinţelor naţionale şi ivirea pretenţiilor naţionaliste în toată Europa! De atunci a apărut în istoriografia europeană şi, bineînţeles, mai cu seamă în disputele savante româno-maghiare, ceea ce s-a numit „chestiunea continuităţii": au continuat oare să locuiască în fosta Dacie vorbitori de limbă latină? Sau, cum pretind cei mai mulţi istorici unguri, la apariţia năvălitorilor maghiari la sfârşitul secolului IX, ori în secolul X, Ardealul era pustiu sau cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave.

  Încă o remarcă, înainte de a expune punctul meu de vedere asupra „chestiunii continuităţii". Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică. Chiar dacă ar putea istoricii maghiari – printr-o minune – să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă azi, în inima ţării, decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional contemporan nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ia în cont decât situaţia demografică actuală. (Vedeţi drama recentă din Kosovo!) Deci – încă o dată – trebuie înţeles că „chestiunea continuităţii" nu mai are nici o importanţă practică. Dacă încerc să înşir aici, pe scurt, argumentele noastre, e numai din pasiunea de a încerca rezolvarea unei probleme spinoase.

  Iată mai întâi argumentele pe care le înaintează partizanii necontinuităţii, adică ai tezei căreia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler" – după numele autorului german de la sfârşitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorică):

  — evacuarea populaţiei daco-romane sub Aurelian ar fi fost totală; documente interne dovedind prezenţa unor vorbitori de limbă latină în aria carpato-dunăreană ar lipsi cu desăvârşire între secolul IV şi începutul secolului al XIII-lea, o tăcere de vreo 900 de ani – aproape un mileniu, „mileniul întunecat"; latinofonii (li se va spune de-acum vlahi sau valahi – voi explica mai departe de ce) apar în documente abia începând din veacul al X-lea, însă la sud de Dunăre, în Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunăre nu apar, în documente oficiale ale regatului ungar, decât în jurul anului 1200 – se deduce deci că ar fi imigranţi din sud, ciobani nomazi veniţi cu oile, şi a căror imigrare ar fi fost încurajată de regii maghiari în Ardealul insuficient populat;

  — atunci când au pătruns maghiarii în Transilvania – adică în „ţinutul de dincolo de pădure" (al munţilor Apuseni), trans = peste şi sylva = pădure – ţara era pustie, şi nici n-ar fi putut fi locuită, fiind acoperită în proporţie de 90 % de păduri;

  — dacă viitorii locuitori români de la nord de Dunăre n-ar fi locuit câteva veacuri în preajma aromânilor şi în vecinătatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici strânsa înrudire între limba daco-romană de la nord de Dunăre şi dialectele aromân şi megleno-român (regiunea Salonic) de la sud, nici prezenţa în daco-romană a câtorva zeci de cuvinte (pretins) împrumutate de la albanezi, în sprijinul acestei teze au venit şi teoriile a doi filologi români de la începutul veacului nostru, Ovid Densusianu şi Alexandru Philippide, care au fost convinşi – pe baza unor argumente, cred, eronate – că leagănul limbii române trebuie căutat la sud de Dunăre.

  „Decalogul continuităţii"

  Iată acum în ce fel se pot grupa argumentele noastre în favoarea continuităţii:

  1. Cazuri de evacuare totală a unui ţinut, fără să fi fost la origine vreo mare înfrângere, nu prea cunoaştem în istorie, iar goţii (barbarii din pricina cărora Aurelian ar fi ordona t părăsirea provinciei) nu s-au arătat a fi distrugători pe unde au trecut sau pe unde s-au aşezat, în cazul Daciei, avem chiar dovezi că unii localnici călăuzeau pe goţi prin trecători, pentru a ataca armata romană! într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor şefi barbari care se mulţumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administraţiei romane îi strivea fără milă.

  2. Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege" al goţilor de prin părţile noastre, la nord de Dunăre, îşi zice „Jude" – or, acesta nu era un titlu onorific pe care să i-l fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor administrative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători şi administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea), înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populaţii de limbă latină şi a vrut să-şi zică cum numeau supuşii lui localnici pe şefii lor. 3. Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată. Câteva s-au mai găsit, din secolele IV şi V, ce e drept, rare – lucru explicabil prin