cunoaşterea ei. Cel mai mare noroc al nostru şi deci al românilor a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai problemei jidăneşti din lume, căruia îi datorăm puterea noastră de a ne orienta faţă de toate manoperele jidăneşti.

  Cursurile lui, de o mare înălţime academică, erau urmărite de toţi studenţii cu o nemaiîntâlnită atenţie. Amfiteatrul Facultăţii de Drept era totdeauna neîncăpător. Încă multă vreme de acum încolo, Universitatea ieşeană nu va mai avea un profesor ale cărui predici de naţionalism să trezească un interes asemănător.

  În acest timp, viaţa multora dintre noi începe să-şi găsească un rost unic pe deasupra tuturor intereselor: acela de a lupta pentru neamul nostru primejduit în existenţa sa.

  VIZITA LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUŢI.

  La celelalte universităţi, linişte. La Cemăuţi, încă din primăvara anului 1921, au început mişcări pe tema românizării teatrului. O luptă aprigă de câteva zile s-a sfârşit cu victoria studenţilor. Acum, în primăvara anului 1922, am organizat cu Societatea Studenţilor în Drept o vizită a ieşenilor la Cemăuţi. Am fost bine primiţi de profesori şi studenţi. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am făcut alta, decât să împărtăşim şi colegilor cemăuţeni credinţa cea nouă care se înfiripase în sufletul nostru.

  N-a fost greu. Pentru că Cemăuţii, ca şi Iaşiul şi mai mult încă gemea, cu străzile lui întregi, cu comerţul lui, cu bisericile lui părăginite, cu pământul şi cu românii lui, sub cotropirea jidănească. În scurt, s-a făurit între noi o strânsă legătură sufletească, bazată pe dorul şi visul comun de a ne vedea odată neamul trezit la conştiinţa demnităţii, puterii şi drepturilor lui de stăpân pe soarta şi pe ţara sa. Această legătură s-a întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cemăuţenii o lună mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figură frumoasă de tânăr luptător, cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre conducătorii mişcării studenţeşti şi care astăzi doarme într-un cimitir sărac, sub o biată cruce uitată.

  REVISTA „APĂRAREA NAŢIONALĂ”

  La 1 Aprilie 1922 apare revista bilunară „Apărarea Naţională”, sub conducerea profesorilor Cuza şi N. C. Paulescu. Oricine îşi poate da seama ce a însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor şi frământărilor noastre, apariţia acestei reviste.

  În ea găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare a noastră. Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul şi aveau pretutindeni în rândurile studenţilor, şi la Bucureşti şi la Cluj, un mare răsunet.

  La 1 şi 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti.

  Cred nimerit să dau aici câteva articole ale profesorilor Cuza şi Paulescu apărute în acea vreme.

  Spiritul divin al adevărului va apăr în veci omenirea.

  În rezumat, Talmudul – legislaţia politico-religioasă a ovreilor – în loc să combată, ca Evangheliile, patimile de proprietate şi de dominaţie, el împinge din contră aceste vicii la o culme nemaipomenită, pentru ca să realizeze visul lui Iuda de a fi, în acelaşi timp, şi proprietarul întregului pământ şi stăpânul întregii omeniri.

  Dar, – pe când apostolii creştini predicară idealul lor în faţa cerului, – Talmudul se ascunde: iată cele două apendice ale sale, Cahalul şi Francmasoneria, sunt încă şi mai vizibile ca dânsul.

  Tus-trei întrebuinţează, pentru a rămâne în întuneric, un mijloc scârbos şi blestemat, adică minciuna.

  Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, căruia i se poate zice: „vorbeşti, deci minţi.

  Dar minciuna are un duşman pe care-l urăşte de moarte, anume adevărul.

  Or, adevărul este trăsătura distinctivă a Creştinismului. Hristos a zis: „Eu sunt adevărul” şi de aceea doctrina lui este în execraţie înaintea lui Israel.

  Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se numeşte „Spiritul răului” sau Diavolului. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise: „Voi din tatăl vostru Diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost dintru început şi întru adevăr n-a stătut, căci nu este adevăr întru dânsul”.

  Când grăieşte minciuna, dintre ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl ei.

  Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor săi o armă invincibilă, adică Duhul Său. Spiritul divin al Adevărului, care va apăra în veci omenirea, în contra spiritului diavolesc al minciunii.

  Înaintea acestui Spirit al Adevărului mă închin, strigând din adâncul sufletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!

  (Prof. Dr. N. C. Paulescu, din Fiziologia Filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, vol. II, Buc. 1913, pag. 300-301)

  Ştiinţa antisemitismului.

  Încă o împerechere de vorbe, oribilă: ştiinţa antisemitismului. Cum poate fi antisemitismul, ştiinţă? Se vor întreba indignaţi savanţii cu „rocele”, savanţii cu „focele”, savanţii cu „ixele”, savanţii cu „sufixele”, savanţii cu fixele lor pretinse „idei” de cultură?

  Antisemitismul? Pentru savanţii aceştia e doar numai o sălbăticie: manifestaţie oarbă de instincte brutale, rămăşiţe ale unor timpuri preistorice. O ruşine în mijlocul civilizaţiei noastre, pe care o condamnă deopotrivă ştiinţa şi conştiinţa luminată a omului liber de prejudecăţi şi patimi.

  Aceasta este „atmosfera” pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii – şi pe care o întreţin jidăniţii – în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau exploatând naivitatea celor proşti, cu pretenţii: de a fi şi ei „la înălţimea civilizaţiei moderne”. Şi cine nu voieşte să fie?

  De pildă, e un caz interesant al unui jidănit, de origine el însuşi jumătate jidan, vorbind cu câţiva ani mai înainte, cu aere de straşnic savant despre antisemitismul nostru, care era şi pe vremea aceea ceea ce este acum, neschimbat.

  Şi iată ce ne spune acest autor, nomen-odiosum – trădător atunci al gândirii naţionale, precum a fost mai pe urmă, trădător al acţiunii naţionale, în timpul războiului – în revista „Viaţa Românească”, anul II, nr.11, din Noiembrie 1907 (pag. 186, 204-207).

  Vreau să vorbesc despre chestiunea evreiască… cu desăvârşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri, care astfel… ne compromit în faţa lumii civilizate…