Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda de ură, cu pătimaşa aţâţare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… se poate numai compromite o cauză dreaptă, – care nu este numai cauza antisemitismului…

  A da, însă acestui conflict… un aer fals de prigonire a unei rase, de prigonire religioasă, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza adversarilor, bucuroşi să exploateze divagările câtorva maniaci… scandalagii antisemiţi, provoacă punerea la ordinea zilei a întregii chestiuni prematur…

  Nici un popor, cu atât mai puţin al nostru, nu se poate îngrădi până la infinit, fără pedeapsă, împotriva ideilor moderne şi nici împotriva acţiunii politice din afară…(Puncte. Punctele de la urmă sunt ale autorului). Aşadar nu suspensive, ci ameninţătoare, părând a cuprinde o straşnică prevedere politică, n.r.)

  A pune, deci, chestiunea noastră pe terenul antisemitismului, pe al urii de rasă, înseamnă a ne duc e la o înfrângere ruşinoasă şi fatală pentru noi… Porniri asiatice… demagogie violentă, agitaţiune nesănătoasă… încercare de a specula asupra patimilor întunecate… (Puncte. Punctele de la urmă sunt iar ale autorului, cuprinzând aceeaşi ameninţare: pentru asemenea oribile crime, ale antisemitismului nostru, n.r.)

  Am reprodus această concepţie tipică a tuturor jidăniţilor. Şi se vede la ce se reduce: clişee (lumea civilizată, ideile moderne), dar mai cu deosebire injurii (iudofagia vulgară şi feroce, arme ruginite, instincte bestiale, divagările câtorva maniaci, scandalagii antisemiţi, porniri asiatice, patimi întunecate)…

  Asemenea „aprecieri”, le găsim nu numai la jidăniţii vulgari, ci uneori chiar la unii reprezentanţi de altfel distinşi ai culturii, în alte domenii. Astfel, de pildă, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost ministru al instrucţiei publice, d. C. Arion, mi-a servit din cauza antisemitismului meu, în plină adunare a deputaţilor, apostrofa – putem zice celebră, venind de la un bărbat ca acesta – numindu-mă: omul cavernelor.

  Cât pentru jidani – explicaţia pe care o dau ei antisemitismului este încă şi mai caracteristică. Pe lângă obişnuitul clişeu, cu sălbăticie şi ură – fireşte, fără motiv, căci nu le convine să discute motivele – antisemitismul este după dânşii: o nebunie, o degenerare intelectuală, o boală a spiritului. În modul acesta consideră unul dintre „intelectualii” moderni cei mai distinşi ai jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustră origine, ca strănepot al vestitului comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc – cel cu „tob sebegoim harog”, pe cel mai bun dintre goimi, omoară-l.

  Med. Dr. K. Lippe, pripăşit la noi din Galiţia şi stabilit la Iaşi – unde a fost închis, omorând prin avort o creştină – a publicat chiar o scriere specială cu titlul: „Simptome ale boalei mintale antisemite” („Simptome der Antisemitischen Geistes Krankheit”, Iassy 1887).

  Şi ca o dovadă că argumentele de care se servesc jidanii paraziţi, împotriva antisemitismului, sunt de o extremă sărăcie – ca şi ale jidăniţilor şi pururea aceleaşi – iată ce spune, chiar acum în urmă, Curierul Israelit, oficialul organ el Uniunii Evreilor pământeni, în articolul de fond al numărului său de Vineri, 15 Septembrie 1922, sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APĂRAREA NAŢIONALĂ, numindu-ne o bandă de mişei: „Este la antisemiţi o stare de degenerare intelectuală ajunsă la perversitatea simţurilor, un fel de sadism mental, de care cei loviţi sunt împinşi la minciună şi calomnie”.

  Cum vedeţi, este o explicaţie foarte simplă dar şi extrem de naivă: tot ce se spune contra jidanilor este minciună şi calomnie, datorită unor degenerări intelectuale specifice.

  Definiţia antisemitismului – de către jidăniţi şi jidani – se rezumă, dar, în aceste două cuvinte: sălbăticie şi nebunie: se înţelege: ale antisemiţilor. Cât pentru jidani – ca fenomen social – ei nici nu intră în explicaţia aceasta. Ca şi cum nu ar fi.

  „Sălbăticia” şi „nebunia” au făcut ca toate popoarele, în toate timpurile, egiptenii, perşii, grecii, romanii, arabii precum şi naţiile moderne până în ultimul timp, să considere pe jidani ca un pericol naţional şi să ia măsuri împotriva lor.

  „Sălbăticia” şi „nebunia” au întunecat înţelegerea celor mai străluciţi reprezentanţi ai culturii tuturor naţiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed, Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I, Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig Feuerbach, Richard Wagner, Bismarck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen Dühring, şi alţii nenumăraţi, în toate domeniile, ca să se pronunţe contra jidanilor.

  „Sălbăticia” şi „nebunia”, în sfârşit, explică antisemitismul celor mai aleşi reprezentanţi ai culturii noastre, ca Simeon Bărnuţ, B. P. Haşdeu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu.

  Sălbatici şi nebuni: toţi aceştia. Civilizaţi şi cuminţi: jidăniţii. Iar jidanii: inexistenţi.

  Asemenea aberaţii se sfarmă de la sine. Cu toate acestea, pentru a confuziona spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai şi pentru că asemenea „teorie” – vrednică de capul jidanilor şi de imbecilitatea şi venalitatea jidăniţilor – nu este capabilă să înţeleagă antisemitismul, ca fenomen social, noi îi vom spune „teoria antisemită”.

  După această teorie, a noastră, în alcătuirea antisemitismului trebuie să deosebim trei momente: instinctul, conştiinţa, ştiinţa.

  Instinctul a făcut ca întotdeauna mulţimea, care se preocupă în primul rând de interesele sale materiale imediate, să se împotrivească parazitismului jidanilor, prin mişcări populare, adeseori sângeroase, şi generale, precum a fost între altele multe, pretutindeni, teribila mişcare a cazacilor, din Ucraina, condusă de Bogdan Hmelnischy şi în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649.

  Conştiinţa pericolului jidovesc se trezeşte treptat, mai întâi în clasele culte, şi apoi se întinde la tot mai mulţi, care se unesc cu mulţimea, sprijinind revendicările ei, ele însele devenind conştiente.

  Ştiinţa începe cu cercetări parţiale, până când ajunge – abia în zilele noastre – la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despărţit de mediul în care caută să se confunde şi constatând că el este o problemă umană, şi cea mai mare, a cărei soluţie trebuie găsită.

  Cercetările parţiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice că formează antisemitismul ştiinţei. Aceasta este baza, care nu se confundă însă, cu ştiinţa antisemitismului. Ceea ce le deosebeşte este obiectul lor diferit. Şi