iată definiţia – prin determinarea obiectului – a acestei ştiinţe, care se vede că este o adevărată ştiinţă cu domeniul ei propriu: „Ştiinţa antisemitismului are ca obiect iudaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei”.

  Care sunt aceste ştiinţe, care prin cercetările lor parţiale contribuie la cunoaşterea iudaismului, am văzut. Şi iată în ce fel ştiinţa antisemitismului se foloseşte de rezultatele lor, pentru a îndruma soluţia ei.

  Istoria: constată că de la început jidanii sunt un popor rătăcitor printre celelalte popoare, nomad, fără patrie. Ştiinţa antisemitismului stabileşte că acest nomadism este contrar existenţei popoarelor sedentare agricole şi nu poate fi tolerat.

  Antropologia: constată că jidanii sunt un amestec de rase diferite între dânsele, neînrudite, ca semiţii, arianii. negrii, mongolii. Ştiinţa antisemitismului explică sterilitatea naţiei jidăneşti în domeniul culturii, ca un efect al acestei corciri şi arată că această corcitură nu poate servi cu nimic cultura celorlalte naţii, pe care numai o falsifică, denaturând caracterele ei.

  Teologia: constată că religia jidănească este o religie particularistă, bazată pe legământul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii, consideraţi ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despărţit de celelalte popoare.

  Ştiinţa antisemitismului deduce cu rigurozitate că o asemenea concepţie exclude posibilitatea oricărei conlucrări paşnice şi a oricărei asimilări cu jidanii.

  Politica: constată că pretutindeni, în mijlocul celorlalte naţii, jidanii au organizaţia lor socială deosebită, constituind stat în stat. Ştiinţa antisemitismului conchide că jidanii sunt un element anarhic, periculos existenţei tuturor statelor.

  Economia politică: constată că jidanii au trăit în toate timpurile, chiar în Palestina, ca popor suprapus celorlalte naţii, exploatând munca lor, fără ca ei să fie direct producători. Ştiinţa antisemitismului zice că orice naţie are dreptul să-şi apere munca sa productivă de exploatarea jidanilor, care nu pot fi toleraţi a trăi ca paraziţi, compromiţând existenţa popoarelor.

  Filosofia: constată că concepţia iudaismului despre viaţă este un anacronism contrar propăşirii umane. Ştiinţa antisemitismului impune, ca o datorie către civilizaţie, ca această monstruozitate culturală să fie înlăturată prin silinţele unite ale tuturor naţiilor.

  Pe constatările obiective ale diferitelor ştiinţe speciale – deosebite de dânsa, ştiinţa antisemitismului – îşi bazează concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeaşi soluţie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorate unor concepţii anacronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera.

  Această teorie antisemită diferă, cum se vede, de teoria jidănească şi a jidăniţilor, care reduce explicaţia antisemitismului la cele două manifestaţii sufleteşti, individuale, şi care de îndată ce se manifestă în masă, sunt ele însăşi o problemă socială: sălbăticie şi ură. Şi o explică numai pe aceasta.

  Instinctul antisemitismului: poate fi însoţit uneori de sălbăticie şi ură. Pentru că instinctul e orb – cum se zice – deşi e aşa de sigur în apărarea vieţii.

  Conştiinţa antisemitismului se adaugă, însă, instinctului, întărind pornirile lui, oricât ar fi de „sălbatice”. Căci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai întâi să exişti.

  Ştiinţa antisemitismului: vine, în sfârşit, şi explică fenomenul, luminând tot mai multe conştiinţa mulţimii şi dând satisfacţie deplină instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimează, dezvăluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dă formula soluţiei ştiinţifice, a problemei iudaismului – pe care nu ne mai rămâne decât s-o punem în funcţie, pentru a o realiza.

  Antisemitismul modern întruneşte dar toate energiile: energia instinctului, energia conştiinţei, energia ştiinţei, a adevărului deplin dovedit, formând o formidabilă putere socială, capabilă desigur să rezolve cea mai mare problemă a civilizaţiei timpului nostru care este problema jidănească. Şi cu ce se apără jidanii şi jidăniţii împotriva acestei puteri uriaşe, căutând să prelungească existenţa condamnată a parazitismului lor? Am văzut: clişee, injurii şi mofturi.

  Iudeofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri… ne compromit în faţa lumii civilizate… arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale… Răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… porniri asiatice… Nebunie… Sadism mental…

  Acestea sunt toate argumentele – căci altele nu au – pe care le opun antisemitismului nostru, crezând a-l înlătura cu prostii.

  Pe când în sânul tuturor naţiilor, revoltate împotriva parazitismului Iudei nomade, clocotesc energiile răzbunătoare…

  A. C. Cuza, Apărarea Naţională, nr.16, 15 Nov. 1922, an I)

  ÎNFIINŢAREA ASOCIAŢIEI STUDENŢILOR CREŞTINI.

  La 20 Mai 1922, într-o adunare restrânsă am declarat desfiinţat Centrul Studenţesc Iaşi, care se afla încă în mâinile unei rămăşiţe de adversari susţinuţi de rectorat şi am înfiinţat „Asociaţia Studenţilor Creştini”, care trăieşte şi astăzi. Pornisem un grup restrâns, înfiinţasem un cerc studenţesc, trecusem la Societatea Studenţilor în Drept, iar spre sfârşit, se năştea din truda noastră adevăratul Centru Studenţesc sub denumirea de ASOCIAŢIA STUDENŢILOR CREŞTINI, către care băteau acum toate inimile studenţimii ieşene. Alta însă, decât cea de la 1919.

  De acum mă apropiam, cu puţină melancolie în suflet, după trei ani de lupte şi de scumpe legături călite în focul atâtor încercări, de ziua despărţirii mele de universitate, de viaţa de student, de camarazii mei de luptă. Mai aveam o lună până la examenul de licenţă şi nu mă puteam de prinde cu ideea că va trebui să plec, că noi, seria de la 1919, aşa strâns închegaţi sufleteşte, vom pleca şi ne vom răspândi fiecare, cine ştie în ce colţ de ţară.

  De aceea, după ce am aranjat succesori în locul meu la Drept pe Sava Mărgineanu, iar la Asociaţia Studenţilor Creştini pe Ilie Gâmeaţă , am făcut un jurământ cu 26 de camarazi, care ne simţeam mai legaţi, în scopul de a lupta pe oriunde vom fi pentru crezul ce ne-a legat pe băncile universităţii. Legământul acesta l-am iscălit cu toţii, l-am pus într-o sticlă şi l-am îngropat în pământ.

  După ce mi-am trecut examenele de licenţă, am făcut un alt legământ cu un al doilea grup mai nou în luptă, în număr de 46.

  Aceştia au fost invitaţii mei la Huşi, unde timp de patru zile am ţinut şedinţe, lămurindu-ne