băieți care să se numească Rodrigo și Gonzalo, în nici un caz Aureliano și José Arcadio, și de o fată care să aibă numele de Virginia, în nici un caz de Remedios. Arăta atîta ardoare și tenacitate în evocările satului idealizat de nostalgie, încît Gaston înțelese că ea n-ar primi să se mărite dacă n-ar duce-o să trăiască la Macondo. Acceptă așa cum făcu mai tîrziu cu cordeluța de mătase, deoarece socotea că acestea sînt niște capricii efemere pe care era mai bine să le înșele la timpul lor. Dar, după ce se scurseră doi ani la Macondo fără ca Amaranta Ursula să pară mai puțin mulțumită ca în prima zi, el începu să dea semne de neliniște. Pe atunci disecase deja toate insectele care se puteau diseca în acel ținut, vorbea spaniola ca un indigen și dezlegase toate cuvintele încrucișate din revistele pe care le primeau prin poștă. Nu putea pretexta clima pentru a grăbi întoarcerea, căci natura îl înzestrase cu un ficat colonial care rezista fără să se clintească dogorii amiezelor ca și apei pline de larve. Prețuia atît de mult bucătăria creolă, încît o dată mîncă un șir de optzeci și două de ouă de iguană. Amaranta Ursula, dimpotrivă, comanda pești și raci, care-i erau aduși cu trenul, în lăzi cu gheață, conserve de carne și fructe în sirop, singurele lucruri pe care le putea mînca, și continua să se îmbrace după moda europeană și să primească modele prin poștă, cu toate că nu avea unde să meargă, nici la cine să se ducă în vizită și că în situația în care se găseau, soțul ei nu avea chef să-i apreciere rochiile scurte, pălăriile pe ureche și colierele în șapte șiraguri. Secretul ei părea a consta în faptul că găsea întotdeauna un mod de a se ocupa, rezolvînd probleme casnice pe care și le crea singură și făcînd greșit anumite lucruri pe care le îndrepta a doua zi, cu un zel pernicios care pe Fernanda ar fi făcut-o să se gîndească la viciul ereditar de a face pentru a desface. Geniul ei festiv continuă să fie atît de viu în salon, unde repetau pînă noaptea tîrziu pașii de dans pe care prietenele ei de la colegiu i-i descriau cu desene și sfîrșeau de obicei făcînd dragoste în fotoliile vieneze sau chiar pe podelele goale. Nu-i mai lipsea decît să dea naștere unor copii pentru a fi deplin fericită, dar respecta pactul pe care-l încheiase cu soțul ei, de a nu avea copii înainte de cinci ani de căsătorie.

Căutînd cu ce să-și ocupe timpii morți, Gaston obișnuia să-și petreacă dimineața în odaia lui Melchiade, împreună cu sălbatecul Aureliano. Îi plăcea să evoce împreună cu el colțurile cele mai intime ale țării sale, pe care Aureliano le cunoștea de parcă ar fi petrecut multă vreme acolo. Atunci cînd Gaston îl întrebă cum a făcut pentru a-și procura informații care nu figurau în enciclopedii, își atrase același răspuns ca și José Arcadio: „Toate se află”. În afară de sanscrită, Aureliano învățase engleza și franceza și un pic de greacă și de latină. Deoarece acum ieșea în toate după amiezele, iar Amaranta Ursula îi alocase o sumă săptămînală pentru cheltuieli personale, odaia lui începuse să semene cu o secțiune din librăria savantului catalan. Citea cu sete pînă la o oră foarte înaintată din noapte, deși, după felul în care se referea la lecturile sale, Gaston deducea că nu cumpăra aceste cărți pentru a se informa, ci pentru a verifica exactitatea propriilor sale cunoștințe, și că nici una nu-l interesa mai mult ca pergamentele cărora le consacra cele mai frumoase ore ale dimineții. Gastón ca și soția lui s-ar fi bucurat să-l vadă integrîndu-se în viața de familie, însă Aureliano era o ființă ermetică, învăluit într-un nor de mister pe care timpul îl făcea tot mai dens. Avea un caracter atît de nepătruns încît eforturile lui Gaston de a se apropia de el se soldară cu un eșec și acesta trebuia să-și caute alte preocupări pentru a-și umple ceasurile moarte. Cam pe vremea aceea îi veni ideea să organizeze un serviciu de poștă aeriană. Nu era un proiect nou. De fapt, se afla într-un stadiu destul de avansat cînd o cunoscuse pe Amaranta Ursula, numai că nu fusese conceput pentru Macondo, ci pentru Congo Belgian, unde familia lui făcuse investiții în uleiul de palmieri. Căsătoria și hotărîrea de a petrece cîteva luni la Macondo, pentru a-i fi pe plac soției, îl obligaseră să-l amîne. Dar cînd observă că Amaranta Ursula se încăpățîna să alcătuiască un comitet de renovare publică și ajunsese chiar să rîdă de el pentru că făcuse aluzie la eventualitatea reîntoarcerii, înțelese că lucrurile riscau să dureze multă vreme și se puse în legătură cu foștii săi asociați din Bruxelles, gîndindu-se că, în fond, pentru a fi pionier, tot una e dacă folosești Caraibele sau Africa. În timp ce demersurile progresau, pregăti un teren de aterizare în vechea regiune fermecată care avea pe atunci înfățișarea unei cîmpii de cremene pline de brazde și crăpături, studie direcția vînturilor, geografia litoralului și itinerariile cele mai potrivite pentru navigația aeriană, fără să observe că zelul lui, care semăna atît de mult cu cel al lui Mr. Herbert, era pe cale să stîrnească în sat bănuiala primejdioasă că intenția lui n-ar fi de a stabili planuri de zbor, ci de a planta banane. Entuziasmat de această idee, care la urma urmei putea să justifice instalarea sa definitivă la Macondo, efectuă cîteva călătorii în capitala provinciei, stătu de vorbă cu autoritățile, obținu permisiuni și semnă contracte de exclusivitate. În acest răstimp, întreținea cu asociații săi din Bruxelles o corespondență care semăna cu aceea dintre Fernanda și medicii nevăzuți, și ajunse să-i convingă să expedieze cu vaporul primul aeroplan, încredințîndu-l unui mecanic expert care să-i monteze piesele detașate în portul cel mai apropiat și să-l aducă pe calea aerului pînă la Macondo. La un an după primele măsurători și calcule meteorologice, încrezător în promisiunile repestate ale corespondenților săi, își făcuse obiceiul să se plimbe pe