în ruine. Străzi întregi se prăbuşeau dintr-o dată, ridicând spre cer coloane gigantice de flăcări. Vântul îşi schimbase direcţia. Acum bătea cu violenţă dinspre mare, aruncând peste Caelius, Esquilin şi Collis Viminalis valuri de foc şi jeratic. Oficialităţile începură să se gândească la salvare. Din porunca lui Tigellinus, care sosise a treia zi de la Antium, prinseră să dărâme casele în Esquilin, pentru ca focul, ajungând în locuri goale, să se stingă de la sine. Era însă o încercare zadarnică, menită doar să salveze ceea ce mai rămăsese din oraş, căci ceea ce arsese era bun ars. În acelaşi timp, trebuiau preîntâmpinate şi alte efecte ale dezastrului. Pierise toată averea locuitorilor ei. În jurul zidurilor se îngrămădeau acum sute de mii de săraci. Chiar de a doua zi, foamea începu să-şi arate colţii, căci rezervele uriaşe de hrană, adunate în oraş, arseseră odată cu el, iar în tulburarea generală instituţiile se destrămaseră şi nimeni nu se gândise să asigure hrana mulţimii. Abia după venirea lui Tigellinus porniră spre Ostia ordine în acest sens, însă între timp populaţia trecu la ameninţări făţişe.

Casa de lângă Aqua Appia, unde se aşezase provizoriu Tigellinus, era înconjurată de mulţimi de femei care ţipau de dimineaţa până noaptea târziu: „Pâine şi acoperiş!” în zadar încercau pretorienii, aduşi din tabăra mare aşezată între Via Salaria şi Nomentana, să menţină oarecare ordine. Ici şi colo, li se opunea pe faţă rezistenţă armată. În alte părţi, mulţimea neînarmată striga, arătând spre oraşul în flăcări: „Acum, dacă focul a distrus totul, omorâţi-ne şi pe noi”! Erau blestemaţi împăratul, curtenii, ostaşii, pretorienii şi revolta creştea cu fiecare ceas. Tigellinus, privind noaptea la miile de focuri aprinse în jurul oraşului, avea impresia că sunt focurile de tabără ale duşmanului. Din porunca lui a fost adusă, în afară de făină, o mare cantitate de pâini, luate nu numai din Ostia, ci din toate oraşele şi satele din împrejurimi. Când însă primele provizii ajunseră, noaptea, la Emporium, poporul sparse poarta principală dinspre Aventin şi lichidă într-o clipită proviziile, provocând o cumplită învălmăşeală. La lumina incendiului se băteau pentru pâini, multe din ele fiind călcate în picioare. Făina din sacii sfârtecaţi acoperi ca o zăpadă drumurile de la magazii până la arcul lui Drusus şi arcul lui Germanicus. Răzmeriţa dură până când soldaţii înconjurară toate clădirile şi începură să împroaşte mulţimea cu săgeţi şi ghiulele.

Niciodată, de la năvălirea galilor conduşi de Brennus, nu suferise Roma o asemenea distrugere. Cele două incendii erau comparate în disperare. Atunci rămăsese neatins cel puţin Capitoliul. Acum până şi Capitoliul era înconjurat cu o înspăimântătoare cunună de foc. Marmura nu ardea cu flacără, însă noaptea, când vântul desfăcea pentru o clipă perdeaua de fum, se vedeau şirurile de coloane de la templul de sus al lui Jupiter, încinse şi lucind ca metalul incandescent. În vremea lui Brennus, Roma avea o populaţie disciplinată, unitară, ataşată de oraş şi de altarele lui, în timp ce acum în jurul zidurilor oraşului în flăcări se aşezaseră mulţimi de diferite limbi, compuse în mare parte din sclavi şi liberţi, gălăgioase, nesupuse şi învinse de foame, gata să se întoarcă împotriva stăpânirii.

Intensitatea incendiului, umplând inimile de spaimă, paraliza într-o anumită măsură mulţimea. După incendiu, puteau să urmeze foametea şi molima, căci, culmea nenorocirii, sosiseră căldurile toride ale lui iulie. Aerul încins de foc şi soare era imposibil de respirat. Noaptea nu aducea nici o uşurare, schimbându-se într-un adevărat iad. Ziua desfăşura în faţa ochilor o privelişte sinistră. În mijloc, oraşul uriaş întins pe coline, transformat într-un vulcan tunător, iar în juru-i, până la Munţii Albani, o tabără imensă alcătuită din barăci, corturi, colibe, care, roabe, tărgi, dughene, vetre, îngropate în fum şi praf, luminate de razele spălăcite ale soarelui care abia străbăteau prin aureola incendiului. Un vacarm de strigăte şi ameninţări, ură şi spaimă, o monstruoasă colonie de bărbaţi, femei şi copii. Printre quiriţi – greci, neamuri din nord cu ochi albaştri şi păr bogat, africani şi asiatici. Printre cetăţeni – sclavi, liberţi, gladiatori, negustori, meseriaşi, ţărani şi soldaţi, o adevărată mare omenească revărsată în jurul insulei de foc.

Veşti diferite mişcau marea aceasta, ca vântul valurile de ape. Veşti bune şi veşti rele. Se vorbea despre rezervele imense de grâne şi haine ce urmau să sosească de la Emporium şi să fie distribuite gratuit. Se spunea de asemenea că, la porunca împăratului, provinciile din Asia şi Africa vor fi jefuite de toate bogăţiile, iar comorile strânse în felul acesta vor fi împărţite locuitorilor Romei, în aşa fel, încât fiecare să-şi poată construi o casă proprie. Circulau însă şi altfel de zvonuri.

Cică apa din apeducte fusese otrăvită, că Nero vrea să distrugă oraşul şi să-i piardă pe locuitori până la unul, ca să se mute în Grecia sau Egipt şi de acolo să domine lumea. Fiecare zvon se răspândea cu iuţeala fulgerului şi fiecare găsea crezare în mulţime, dând naştere la izbucniri de speranţă sau mânie, de entuziasm sau de spaimă. În cele din urmă, miile de refugiaţi fură cuprinşi de o înfrigurare ciudată. Credinţa creştinilor că sfârşitul lumii prin foc este aproape prinse şi la adepţii celorlalte religii. Oamenii cădeau în pasivitate sau izbucneau în accese de nebunie. Printre norii luminaţi de foc, îi vedeau pe zei privind cum piere pământul şi întindeau mâinile spre ei, cerând îndurare sau blestemându-i.

În acest timp, soldaţii, ajutaţi de un mare număr de locuitori, continuau să dărâme casele din Esquilin, Caelius şi în Transtiberim, care astfel scăpară în mare măsură de distrugere. În centrul oraşului însă, ardeau comori nepreţuite, strânse de-a lungul secolelor, minunate opere de artă, splendide temple, cele mai scumpe amintiri ale trecutului şi gloriei romane. Era clar că din tot oraşul vor fi salvate doar câteva cartiere aşezate la margini şi că sute de mii de oameni vor rămâne fără adăpost. Se răspândi totuşi zvonul că soldaţii dărâmă casele nu ca să oprească focul, ci ca să nu rămână nimic din oraş. Tigellinus îl implora pe împărat în fiecare scrisoare să vină şi prin prezenţa sa să se liniştească poporul