Capitolul  XLVII

Între timp, focul ajunse în Via Nomentana, iar de acolo, o dată cu schimbarea vântului, se întoarse spre Via Lata şi spre Tibru, înconjurând Capitoliul, se revărsă spre Forum Boarium şi, distrugând tot ce-i scăpase mai înainte, se apropie din nou de Palatin. Tigellinus, adunând toată armata pretorienilor, trimitea sol după sol la împărat să-l anunţe că s-a înteţit. Nero voia să sosească noaptea, pentru a se desfăta, admirând priveliştea oraşului în flăcări. În acest scop, se opri în localitatea Aqua Albana şi, chemându-l în cort pe tragedianul Aliturus, îşi compuse, cerându-i sfatul, atitudinea, expresia feţei, privirea şi învăţă câteva mişcări corespunzătoare. O dispută cruntă izbucni între ei când fu vorba de versul: „O, sfinte oraş, ce păreai mai durabil decât muntele Ida”, pe tema dacă trebuie să ridice spre cer ambele mâini, sau, ţinând lira într-o mână, s-o lase în lungul trupului şi să ridice numai una. Problema aceasta în clipa de faţă i se părea mai importantă decât orice. Pornind, în cele din urmă, la apusul soarelui, îi ceru părerea lui Petronius dacă la versul închinat catastrofei să nu includă câteva splendide blasfemii împotriva zeilor şi dacă acestea, din punct de vedere artistic, într-o asemenea situaţie, n-ar trebui să izbucnească de la sine din gura omului care îşi pierde patria.

În sfârşit, pe la miezul nopţii, se apropie de ziduri, urmat de uriaşa sa suită, compusă din armate întregi de curteni, senatori, cavaleri, liberţi, sclavi, femei şi copii. Şaisprezece mii de pretorieni, încolonaţi în formaţie de luptă, vegheau asupra liniştii şi securităţii intrării lui, menţinând la o distanţă corespunzătoare poporul revoltat. Poporul blestema, ţipa şi fluiera la vederea cortegiului, însă nu îndrăznea să-l atace. În multe locuri, se auziră şi aplauze stârnite în gloata care, neposedând nimic, nu pierduse nimic în incendiu şi se aştepta la o împărţire mai darnică decât de obicei a griului, uleiului, veşmintelor şi banilor. Atât strigătele şi fluierăturile, cât şi aplauzele fură înăbuşite de sunetele de trompetă şi corn, ordonate de Tigellinus. După ce trecu prin Poarta Ostiană, Nero se opri pentru o clipă şi zise: „Stăpân fără casă, al unui popor fără casă, unde-mi odihnesc la noapte nefericitu-mi cap?” Trecând apoi Clivus Delphini, urcă scările pregătite pentru el, pe apeductul Appia, iar după el, curtenii şi corul cântăreţilor, ducând citere, lire şi alte instrumente muzicale.

Cu toţii îşi ţinură respiraţia, aşteptând să vadă dacă n-are să spună nişte cuvinte mari, pe care pentru propria lor securitate trebuiau să le ţină minte. El însă stătea solemn, mut, îmbrăcat în mantia de purpură şi cu cunună de lauri din aur pe cap, cu privirile aţintite la vălmăşagul turbat al flăcărilor. Când Terpnos îi dădu lira de aur, ridică ochii spre cerul scăldat în aureola incendiului, aşteptând inspiraţia.

Oamenii şi-l arătau de departe, aşa cum stătea scăldat în lumina sângerie. În depărtare, şuierau şerpii flăcărilor şi ardeau cele mai sfinte monumente, păstrate de veacuri: ardea templul lui Hercule pe care-l ridicase Evander, şi templul lui Jupiter Stator, şi templul Lunii construit de Servius Tullius, şi domul lui Numa Pompilius, şi templul Vestei cu penaţii poporului roman. În coama flăcărilor apărea uneori Capitoliul, ardea trecutul şi sufletul Romei, iar el, Cezarul, stătea cu lira în mână, cu o mină de actor tragic şi cu gândul nu la piatra care piere, ci la poza şi la cuvintele patetice prin care ar putea exprima mai frumos imensitatea catastrofei, ca să trezească o admiraţie fără precedent şi să obţină cele mai entuziaste aplauze.

Ura oraşul acesta, îi ura pe locuitorii lui, iubea doar cântecele şi poeziile. Se bucura din inimă că, în sfârşit, asista la o tragedie asemănătoare celei pe care o descrisese. Cioplitorul de versuri se simţea fericit, declamatorul se simţea inspirat, vânătorul de emoţii îşi astâmpăra setea cu priveliştea îngrozitoare şi se gândea cu plăcere că distrugerea Troiei n-a fost nimic în comparaţie cu distrugerea acestei uriaşe cetăţi. Ce mai putea cere? Iată Roma. Roma care a dominat pământul, arde, iar el stă pe arcadele apeductului cu o liră de aur în mână, vizibil, purpuriu, admirat, splendid, poetic! Undeva, acolo jos, în întuneric, murmură, revoltat, poporul. N-are decât să murmure! Secole vor trece, mii de ani se vor scurge, dar oamenii vor ţine minte şi vor slăvi pe acel poet care într-o asemenea noapte a cântat decăderea şi incendiul Troiei. Ce este Homer în comparaţie cu el? Ce este însuşi Apollo cu lira sa încovoiată?

Ridică mâinile şi, lovind în coarde, rosti cuvintele lui Priam:

„O, cuib al părinţilor mei, o leagănul meu drag!…

În spaţiul deschis, în vuietul incendiului şi larma îndepărtată a miilor de oameni, vocea lui suna ciudat de subţire, tremurată şi slabă, iar acompaniamentul aducea a bâzâit de muscă, însă senatorii, funcţionarii şi curtenii adunaţi pe apeduct plecară capetele, ascultând într-o stare de mută admiraţie. El cânta, psalmodiind, montându-se într-o postură din ce în ce mai tragică. Când se oprea să răsufle, corul cântăreţilor repeta ultimele versuri, apoi Nero îndepărta de pe braţ, cu o mişcare învăţată de la Aliturus, „syrma” de tragedian, lovea în strune şi cânta mai departe. Când termină, în sfârşit, cântecul alcătuit dinainte, începu să improvizeze, căutând comparaţii grandioase pentru spectacolul care se desfăşura înaintea lui. Şi începu să se schimbe la faţă. Nu-l mişcase distrugerea oraşului natal, îl îmbăta însă şi-l emoţiona patosul propriilor sale versuri. Aruncă brusc lira la picioare şi, înfăşurându-se în „syrma”, rămase ca împietrit, asemenea uneia dintre statuile Niobizilor care împodobeau curtea Palatinului.

După o scurtă clipă de tăcere, clocoti furtuna de aplauze. Din depărtare însă, răspunse urletul mulţimilor. Acum, nimeni nu se mai îndoia că Cezarul a ordonat să se dea foc oraşului, ca să aibă un spectacol şi prilej să cânte. Nero, auzind urletul ieşit din sute de mii de piepturi, se întoarse spre curteni cu un zâmbet trist, plin de resemnare, de om neînţeles, şi spuse:

Iată cum ştiu quiriţii