Nemernicii! răspunse Vatinius. Stăpâne, porunceşte pretorienilor să lovească în ei.

Nero se întoarse spre Tigellinus:

Pot să contez pe fidelitatea soldaţilor?

Da, divine! răspunse prefectul.

Petronius ridică din umeri:

Pe fidelitatea lor, da, dar nu şi pe numărul lor, spuse el. Rămâi deocamdată aici unde eşti, căci eşti în deplină siguranţă. Cât despre popor, trebuie liniştit.

Seneca şi consulul Licinius fură de aceeaşi părere. Între timp, jos, revolta se intensifica. Poporul se înarma cu pietre, pari de la corturi, scânduri de la care şi roabe şi cu tot felul de fiare. După o vreme, câţiva comandanţi de cohorte veniră să anunţe că pretorienii, înghesuiţi de mulţime, îşi menţin cu foarte mare greutate formaţiile de luptă şi, neavând ordin să lovească, nu ştiu ce să facă.

O, zei! spuse Nero. Ce noapte! Pe de o parte incendiul, pe de alta marea înfuriată a poporului.

Şi începu să caute expresii care ar fi putut descrie în chipul cel mai plastic pericolul momentului. Văzând însă în juru-i chipuri palide şi priviri neliniştite, se sperie şi el.

Daţi-mi o mantie neagră cu glugă! strigă el. Oare într-adevăr să se ajungă la lupte?

Cezar, spuse Tigellinus cu o voce nesigură, am făcuţi tot ce am putut, însă pericolul este mare… Vorbeşte, Cezar, poporului şi fă-i promisiuni.

Cezarul să vorbească gloatei? S-o facă altcineva în numele meu. Cine se oferă?

Eu! răspunse calm Petronius.

Du-te prietene! Tu-mi eşti cel mai credincios în orice împrejurare… Du-te şi nu te zgârci la promisiuni.

Petronius se întoarse spre cortegiu cu faţa impasibilă, sarcastică:

Senatorii aici de faţă, spuse el, şi în afară de ei, Pison, Nerva şi Senecion să meargă cu mine.

Coborî încet de pe apeduct. Cei pe care-i numise îl urmau, nu fără şovăială, îmbărbătaţi întrucâtva de calmul lui. Când ajunse la baza arcadelor, Petronius ceru să i se aducă un cal alb şi, încălecând, plecă în fruntea tovarăşilor săi, printre şirurile dese de pretorieni, spre gloata neagră, dezarmat, ţinând de mână doar un bastonaş subţire de fildeş în care se sprijinea de obicei.

Apropiindu-se, îşi vârî calul în mulţime, urmat de mica lui suită. În jur, în lumina incendiului, se vedeau mâini ridicate, înarmate cu tot felul de arme, ochi aprinşi, feţe transpirate şi guri căscate, urlând. Valurile de oameni revoltaţi îi înconjurară imediat. Mai departe, în faţă se vedea o adevărată mare de capete, mişcătoare, fremătândă, înspăimântătoare.

Ţipetele se înteţiră mai mult şi se transformară într-un muget neomenesc. Drugi, furci, chiar şi săbii se agitau deasupra capului lui Petronius. Mâini îndrăzneţe se întindeau spre frâul calului său. El însă pătrundea tot mai adânc în mulţime, rece, indiferent, dispreţuitor. Uneori, lovea cu bastonul în capetele celor mai obraznici, ca şi cum şi-ar fi croit drum într-o înghesuială obişnuită. Siguranţa şi calmul lui uimi mulţimea furioasă. Îl recunoscură, în sfârşit, şi numeroase glasuri începură să strige:

Petronius! Arbiter elegantiarum! Petronius!…

Petronius! răsuna din toate părţile.

Şi pe măsură ce numele acesta se repeta, feţele din jur deveneau mai puţin ameninţătoare, iar ţipetele mai puţin furioase. Patricianul acesta elegant, deşi nu se străduise niciodată să obţină bunăvoinţa poporului, era totuşi favoritul lui. Trecea drept o fiinţă omenoasă şi mărinimoasă, iar popularitatea lui crescuse mai ales de când cu procesul lui Pedanus Secundus, în care pledase pentru îmblânzirea pedepsei înfiorătoare care-i condamna la moarte pe toţi sclavii prefectului. Mai ales sclavii nutreau faţă de el o dragoste umilă, dar sinceră, aşa cum întotdeauna oamenii amărâţi şi nefericiţi îi iubesc pe cei care le arată măcar puţină compătimire. În afară de asta, se mai adăuga şi curiozitatea să afle ce va spune trimisul împăratului, căci nimeni nu se îndoia că împăratul l-a trimis într-adins.

Petronius, scoţându-şi toga albă cu margine purpurie, o ridică în sus şi începu să o rotească pe deasupra capului în semn că vrea să vorbească.

Tăceţi! Tăceţi! strigau din toate părţile.

După un timp, se făcu într-adevăr linişte. Atunci, Petronius se ridică în scări pe cal şi începu să vorbească cu o voce răspicată, liniştită:

Cetăţeni! Cei care mă aud să repete cuvintele mele celor care stau mai departe şi cu toţii să se poarte ca nişte oameni, nu ca fiarele în arenă.

Ascultăm! Ascultăm!…

Atunci ascultaţi. Oraşul va fi reconstruit. Grădinile lui Lucullus, Mecena, Caesar şi ale Agripinei vor fi deschise pentru voi! De mâine, începe distribuirea grâului, vinului şi uleiului, aşa ca fiecare să-şi poată umple burta pe săturate. Împăratul are să organizeze jocuri cum n-a mai văzut lumea până acum, unde vă aşteaptă distracţii şi daruri. Veţi fi mai bogaţi după incendiu decât înainte!

Îi răspunse un murmur, care se răspândi din mijloc spre margini în toate direcţiile, cum se răspândesc valurile când aruncă cineva o piatră în apă. Cei din apropiere repetau celor de mai departe cuvintele lui. Pe urmă, ici şi colo, se auziră strigăte de mânie sau de aprobare, care, în cele din urmă, se schimbară într-un urlet general, ca de uragan:

Panem et circenses{135}!…

Petronius se înveli în togă, ascultând o vreme, nemişcat. În veşmântul său alb, părea o statuie de marmură. Tumultul spori, înăbuşind vuietul incendiului, răsunând din toate părţile, ca din adâncuri. Probabil însă că trimisul mai avea ceva de spus, căci aştepta.

În sfârşit, cerând din nou tăcere cu mâna ridicată, spuse:

Vă promit panem et circenses, iar acum aclamaţi-l pe împăratul care vă hrăneşte şi vă îmbracă; iar apoi du-te la culcare, mulţime, căci în curând apar zorile!

Spunând acestea, întoarse calul şi, lovind uşurel cu bastonul în capetele şi feţele celor care-i stăteau în drum, ajunse încet la rândurile pretorienilor.

Peste câteva clipe, se afla la picioarele apeductului. Pe cei de sus îi găsi morţi de