frică. Strigătele de „Panem et circenses” n-au fost înţelese. S-a crezut că-i o nouă izbucnire de furie. Nici măcar nu se aşteptau ca Petronius să scape cu viaţă. De aceea, Nero, când îl văzu, alergă înaintea lui până la scară, cu faţa palidă de emoţie şi întrebă:

Ei, ce-i? Ce se întâmplă acolo? Au şi început să se bată? Petronius trase aer adânc în piept, apoi spuse:

Pe Pollux! Transpiră şi put! Să-mi dea cineva epilimme{136} că leşin. Se întoarse spre împărat, adăugând:

Le-am promis grâu, ulei, deschiderea grădinilor şi jocuri, spuse ei. Te adoră din nou şi urlă cu buzele arse, aclamându-te. O, zei, ce miros neplăcut are plebea asta!

Aveam pretorienii gata, strigă Tigellinus, şi dacă nu i-ai fi liniştit tu, guralivii ăştia ar fi tăcut pe veci. Păcat, împărate, că nu mi-ai permis să folosesc forţa.

Petronius se uită la vorbitor şi, ridicând din umeri, zise:

Prilejul încă nu-i pierdut. Poate c-o să trebuiască s-o foloseşti mâine.

Nu, nu! spuse împăratul. Am să poruncesc să li se deschidă grădinile şi să se împartă grâne. Mulţumesc, Petronius! Voi organiza jocuri, iar cântecul pe care vi l-am cântat astăzi am să-l cânt în public.

Spunând acestea, puse mâna pe umărul lui Petronius, tăcu o clipă, iar după ce-şi reveni, întrebă:

Spune-mi sincer, ce impresie ţi-am făcut când am cântat?

Ai fost demn de acest spectacol, aşa cum spectacolul a fost demn de tine! răspunse Petronius. Apoi se întoarse spre incendiu. Dar să mai privim, adăugă el, şi să ne luăm rămas bun de la vechea Romă.

 

 

Capitolul  XLVIII

 

 

Cuvintele Apostolului potoliră neliniştea creştinilor. Nu se îndoiau că s-apropie sfârşitul lumii, dar începuseră să spere că judecata îngrozitoare nu va avea loc imediat şi că mai înainte au să apuce sfârşitul domniei lui Nero, pe care-o considerau drept domnia lui Antichrist şi să asiste la pedepsirea lui pentru crimele strigătoare la cer. Cu sufletul alinat, începură să se răspândească după terminarea rugăciunilor, ieşind din catacombe şi întorcându-se la adăposturile lor provizorii şi chiar în Transtiberim, căci veniseră ştiri că focul pus în câteva locuri nu apucase să se extindă, ci întors de vânt spre râu făcuse numai puţine stricăciuni.

Apostolul, însoţit de Vinicius şi de Chilon, care venea după ei, părăsi de asemenea catacomba. Tânărul tribun nu îndrăznea să-l întrerupă în rugăciune, aşa că o vreme îl urmă tăcut, implorând doar din priviri îndurare şi tremurând de nelinişte. Continuau însă să vină oameni mulţi să sărute mâinile şi veşmântul Apostolului. Mamele întindeau pruncii spre el. Unii îngenuncheau în coridorul lung şi întunecos şi, ridicând făcliile, îi cereau binecuvântarea, alţii, mergând alături de el, cântau. Nu era un moment potrivit nici pentru întrebare, nici pentru răspuns. Situaţia nu s-a schimbat nici după ce ieşiră între dealuri. Numai când răzbătură la loc liber, de unde se vedea oraşul în flăcări, după ce Apostolul făcu semnul crucii de trei ori în direcţia lui, se întoarse spre Vinicius şi spuse:

Nu-ţi fie teamă. Nu departe de aici este casa săpătorului în care o vom găsi pe Ligia cu Linus şi cu credinciosul ei slujitor. Christos, care ţi-a hărăzit-o, a păstrat-o pentru tine.

Vinicius se clătină pe picioare şi se sprijini cu mâna de o stâncă. Drumul de la Antium, întâmplările de lângă ziduri, căutarea Ligiei prin fumul fierbinte, nesomnul, neliniştea, îl sleiseră. Câtă brumă de putere-i rămăsese se topi la vestea că fiinţa care-i era mai scumpă decât orice pe lume este aproape şi are s-o vadă peste puţin timp. Simţi o sfârşeală prin tot trupul şi-aproape că se prăbuşi la picioarele Apostolului şi rămase aşa, îmbrăţişându-i genunchii, incapabil să rostească vreun cuvânt.

Apostolul, ferindu-se, spuse:

Nu mie, nu mie, ci lui Christos mulţumeşte-i!

Ce zeu perfect! se auzi din spate vocea lui Chilon. Dar nu ştiu ce să fac cu asinii care aşteaptă aici în apropiere.

Ridică-te şi vino cu mine, spuse Petru, luându-l de mână pe Vinicius.

Tânărul se ridică. În lumina incendiului, se vedeau lacrimi alunecând pe faţa-i palidă de emoţie. Buzele-i tremurau ca şi cum s-ar fi rugat.

Să mergem, spuse el.

Chilon repetă:

Stăpâne, ce să fac cu asinii care aşteaptă? Poate că distinsul prooroc ar prefera să meargă călare.

Nici Vinicius nu prea ştia ce să răspundă, auzind însă de la Petru că locuinţa săpătorului este aproape, zise:

Du asinii înapoi la Macrinus.

Iartă, stăpâne, că-ţi amintesc de casa din Ameriola. În faţa acestui incendiu îngrozitor, e uşor să uiţi un lucru atât de mărunt.

Ai s-o capeţi.

O, nepot al lui Numa Pompilius, întotdeauna am fost sigur, însă acum, când a auzit promisiunea şi acest mărinimos Apostol, nici nu-ţi mai amintesc că mi-ai promis şi o vie. Pax vobiscum! Eu am să te găsesc, stăpâne. Pax vobiscum!

Iar ei răspunseră:

Pace ţie!

Pe urmă se întoarseră amândoi la dreapta, spre dealuri. Pe drum, Vinicius zise:

Stăpâne, spală-mă cu apa botezului, ca să mă pot numi cu adevărat serv al lui Christos, căci îl iubesc din tot sufletul meu. Botează-mă, căci în inima mea sunt pregătit. Tot ce-are să-mi poruncească, am să îndeplinesc, iar tu spune-mi ce-aş putea să fac mai mult.

Iubeşte-i pe oameni ca pe nişte fraţi ai tăi, răspunse Apostolul, căci numai prin dragoste poţi să-l slujeşti.

Da! Înţeleg şi simt asta. Când eram copil, credeam în zeii romani, dar nu i-am iubit. Numai pe acesta singur îl iubesc. Mi-aş da viaţa bucuros pentru el.

Îşi îndreptă privirile spre cer, repetând cu exaltare:

Căci El este unul! Căci El singur este bun şi milostiv! Poate pieri nu numai oraşul acesta, dar lumea toată şi eu