Iar El te va binecuvânta pe tine şi casa ta! încheie Apostolul.

Cotiră într-altă vâlcea, la capătul căreia se vedea o luminiţă palidă. Petru o arătă cu mâna şi spuse:

Iată casa săpătorului care ne-a dat adăpost, când, întorcându-ne cu Linus bolnav din Ostrianum, n-am mai putut pătrunde în Transtiberim.

Curând, ajunseră acolo. Casa era mai degrabă o peşteră săpată într-o crăpătură a muntelui, închisă din afară cu un perete lipit din pământ şi trestie. Uşa era deschisă, însă prin deschizătura care ţinea loc de fereastră se vedea interiorul luminat de foc.

O siluetă neagră, uriaşă se ridică să-i întâmpine pe noii veniţi şi întrebă:

Cine sunteţi?

Servii lui Christos, răspunse Petru. Pace ţie, Ursus!

Ursus se plecă la picioarele Apostolului, apoi, recunoscându-l pe Vinicius, îi prinse mâna şi o duse la buze.

Şi tu, stăpâne? spuse el. Binecuvântat să fie numele Mielului, pentru bucuria pe care o vei face Callinei.

Spunând acestea, deschise uşa şi intrară. Linus, bolnav, zăcea cu faţa slăbită, cu fruntea galbenă ca fildeşul. Alături de foc, stătea Ligia, ţinând în mână nişte peştişori înşiraţi pe sfoară, destinaţi probabil cinei.

Ocupată cu scoaterea peştilor de pe sfoară, convinsă că intrase Ursus, nici nu ridică ochii. Vinicius se apropie şi, rostindu-i numele, întinse braţele spre ea. Atunci ea se ridică repede. Un fulger de uimire şi bucurie trecu peste faţa ei şi, fără nici un cuvânt, ca un copil, care după zile de teamă şi nenorocire îşi regăseşte tatăl sau mama, se aruncă în braţele lui deschise.

El o strânse la piept, însufleţit, de aceeaşi emoţie, de parcă o adevărată minune ar fi salvat-o. Apoi, desfăcându-şi braţele, o îmbrăţişă, repetându-i numele. Îngenunche, sărutându-i poala rochiei şi mâinile. Bucuria lui era fără margini.

În cele din urmă, îi povesti cum a venit într-o goană din Antium, cum a căutat-o pe lângă ziduri, prin fum, în casa lui Linus, şi cât a fost de îndurerat şi de speriat, cât a suferit până când Apostolul i-a arătat adăpostul ei.

Însă acum, spuse el, când te-am regăsit, nu te mai las aici în apropierea acestui infern şi a acestei mulţimi înnebunite. Oamenii se omoară între ei, sclavii se revoltă şi jefuiesc. Numai Dumnezeu unul ştie ce nenorociri mai pot să cadă asupra Romei. Am să te salvez pe tine şi pe voi toţi. O, draga mea!… Vreţi să mergeţi cu mine la Antium? Acolo ne urcăm într-o corabie şi plecăm în Sicilia. Pământurile mele sunt ale voastre, casele mele sunt casele voastre. Ascultă-mă! În Sicilia regăsim familia lui Aulus, te voi reda Pomponiei şi te voi lua apoi din mâinile ei. Doar tu, o, carissima, nu te mai temi de mine. Botezul nu m-a spălat încă, dar întreabă-l pe Petru dacă acum câteva clipe, venind spre tine, nu i-am spus că vreau să fiu un adevărat serv al lui Christos şi dacă nu l-am rugat să mă boteze fie şi în această casă a săpătorului. Ai încredere în mine, aveţi încredere cu toţii.

Ligia ascultă aceste cuvinte cu faţa luminată. Până acum, din cauza incendiului şi a tulburărilor provocate de catastrofă, trăiau cu toţii într-o continuă nesiguranţă şi teamă. Plecarea în liniştita Sicilie ar fi pus capăt tuturor neliniştilor şi ar fi deschis o nouă epocă de fericire în viaţa lor. Dacă Vinicius ar fi vrut s-o ia numai pe Ligia singură, s-ar fi opus cu siguranţă ispitei, nevoind să-i părăsească pe Apostolul Petru şi pe Linus, însă Vinicius spusese: „Veniţi cu mine! Pământurile mele sunt ale voastre, casele mele sunt casele voastre!”

Plecându-se spre mâna lui ca să i-o sărute în semn de supunere, spuse:

Căminul tău – e al meu!

Ruşinându-se deodată, fiindcă rostise cuvintele pe care, după obiceiul roman, le spuneau numai miresele, la cununie, roşi şi rămase în lumina focului, cu capul plecat, temându-se că gestul ei ar putea să fie luat în nume de rău.

În privirea lui Vinicius însă citi doar dragoste neţărmurită. Tânărul îi spuse lui Petru:

Roma arde din porunca împăratului. Încă de la Antium se plângea că n-a văzut niciodată un mare incendiu. Dar dacă nu s-a dat înapoi de la o asemenea crimă, închipuiţi-vă, de ce mai poate fi în stare. Cine ştie dacă, strângând armata, n-are să poruncească masacrarea populaţiei? Cine ştie ce proscrieri au să urmeze? Cine ştie dacă, după incendiu, n-au să urmeze războiul civil, măceluri, foamete? Feriţi-vă de primejdii. Şi s-o ferim pe Ligia. Acolo o să aşteptaţi în linişte până ce trece furtuna, iar când va fi trecut, o să vă întoarceţi din nou să semănaţi sămânţa voastră.

Afară, dinspre Ager Vaticanus, parcă anume să confirme temerile lui Vinicius, se auziră nişte strigăte îndepărtate, pline de furie şi spaimă. În aceeaşi clipă sosi şi săpătorul, stăpânul casei, şi, închizând iute uşa, spuse:

Oamenii se omoară lângă Circul lui Nero. Sclavii şi gladiatorii i-au atacat pe cetăţeni.

Auziţi? spuse Vinicius.

S-a umplut paharul, vorbi Apostolul, şi urgiile vor fi fără sfârşit, ca marea.

Se întoarse spre Vinicius şi, arătându-i-o pe Ligia, spuse:

Ia-o pe fata asta pe care ţi-a sortit-o Dumnezeu şi salveaz-o, iar Linus care e bolnav şi Ursus să meargă cu voi.

Vinicius care-l îndrăgise pe Apostol din toată inima, se grăbi să spună:

Îţi jur, învăţătorule că n-am să te las aici să pieri!

Domnul are să-ţi răsplătească pentru gândul tău bun, răspunse Apostolul, dar oare n-ai auzit că Christos mi-a zis de trei ori pe malul lacului: „Paşte turma mea!”?

Vinicius tăcu.

Deci, dacă tu, pe care nimeni nu te-a îndemnat să mă ocroteşti, nu vrei să mă laşi aici să pier, cum vrei să-mi las eu turma în ziua năpastei? Când a fost furtună şi când eram cu inimile înfricoşate, El nu ne-a părăsit,