Linus îşi ridică faţa slăbită şi întrebă:

Dar eu cum să nu urmez pilda ta, locţiitor al Domnului?

Vinicius se frământă un timp, pradă gândurilor sale de nelinişte, apoi, luând-o pe Ligia de mână, spuse cu o voce în care vibra dârzenia soldatului roman:

Ascultă-mă, Petru, Linus şi tu Ligia! Am vorbit mânat de mintea mea cea omenească. Voi însă cunoaşteţi o altă înţelepciune, care nu ţine seama de interesele voastre, ci numai de poruncile Mântuitorului. Da! Eu n-am înţeles asta şi am greşit, căci de pe ochii mei nu s-a risipit încă negura şi vechea mea fire se mai trezeşte în mine. Dar fiindcă îl iubesc pe Christos şi vreau să fiu servul lui, deşi în cazul acesta e vorba de ceva mai mult decât de propria mea viaţă, iată, îngenunchez înaintea voastră şi jur că voi împlini şi eu porunca iubirii şi nu-i voi părăsi pe fraţii mei în ziua nenorocirii.

Îngenunche şi, cuprins de exaltare religioasă, ridică ochii şi mâinile spre cer, zicând:

Oare te înţeleg o, Christoase? Oare sunt demn de tine?

Mâinile îi tremurau, ochii îi înotau în lacrimi, trupul întreg i se cutremura de fiorii credinţei şi ai dragostei. Apostolul Petru luă o amforă cu apă şi, apropiindu-se de el, spuse solemn:

Iată, te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Elanul religios îi cuprinse şi pe cei de faţă. Aveau impresia că coliba se umple de o lumină supranaturală, că aud o muzică divină, că stânca peşterii se deschide deasupra capetelor lor, că din cer vin stoluri de îngeri, iar sus, în înălţimi, se vede o cruce şi două mâini străpunse care binecuvântează.

Iar de afară, se auzeau strigătele oamenilor care se ucideau şi vuietul flăcărilor din oraşul mistuit de incendiu.

Capitolul  XLIX

Corturile oamenilor împânziseră splendidele grădini ale Cezarului, care înainte aparţineau Domitiaei şi Agripinei, Câmpul lui Marte, grădinile lui Pompeius, Sallustius şi Mecena. Fuseseră ocupate porticurile, clădirile destinate jocului cu mingea, minunatele vile de vară şi şoproanele construite pentru animale. Păunii, flamingii, lebedele şi struţii, gazelele şi antilopele aduse din Africa, cerbii şi căprioarele, care serveau drept podoabă grădinilor, ajunseră sub cuţitul norodului. Hrana începu să fie adusă de la Ostia în cantităţi atât de mari, încât puteai trece pe plute şi nave, dintr-o parte a Tibrului, într-alta, ca peste un pod. Grânele se vindeau la un preţ nemaipomenit de mic, cu trei sesterţi măsura, iar celor mai săraci li se dăruiau gratuit. Fuseseră strânse rezerve imense de vin, ulei şi castane; din munţi coborau cirezi de boi şi oi. Săracii, care se adăposteau înainte de incendiu în fundăturile din Subura şi mureau de foame, acum o duceau bine. Pericolul foametei fusese înlăturat, în schimb, erau aproape cu neputinţă de stârpit jafurile, silniciile, răpirile. Viaţa de nomazi îi apăra pe borfaşi de pedeapsă, cu atât mai mult cu cât se declarau adoratorii Cezarului şi-l întâmpinau cu aplauze oriunde apărea. Instituţiile administrative fiind suspendate, iar armata care ar fi putut preveni dezordinea fiind puţină, în oraş se petreceau lucruri care întreceau imaginaţia omenească. Noaptea, încăierările, crimele, răpirile de femei şi băieţi se ţineau lanţ. Lângă Porta Mugionis, unde erau adunate cirezile aduse din Campania, se iscau adevărate bătălii, în care piereau sute de oameni. În fiecare dimineaţă, malurile Tibrului gemeau de cadavre, pe care nimeni nu le îngropa şi care, putrezind repede din cauza arşiţei, umpleau aerul de miasme. Începură s-apară bolile şi cei sperioşi s-aşteptau la molime cumplite.

Oraşul continua să ardă. Abia în cea de a şasea zi, ajungând în locuri virane din Esquilin, unde fuseseră anume dărâmate un număr imens de case, focul se mai domoli. Grămezile de jăratic însă mai luminau încă atât de intens, încât poporul nu voia să creadă că supliciul s-apropie de sfârşit. Incendiul reizbucni în a şaptea noapte cu forţe noi în clădirile lui Tigellinus, însă dură puţin. Numai casele arse continuau să se prăbuşească pe ici şi colo, aruncând în aer şerpi de flăcări şi trâmbe de scântei. Încetul cu încetul, ruinele incandescente pe dinăuntru, începeau să se înnegrească pe dinafară. Noaptea, cerul nu mai era luminat de aureola sângerie. Pe întinsul pustiu negru, jucau limbi de flăcări palide, albăstrii, pe mormanele carbonizate.

Din paisprezece cartiere ale Romei rămăseseră doar patru, dacă socotim şi Transtiberim. Celelalte fuseseră mistuite de flăcări. Începând de la Tibru până la Esquilin, se întindea un spaţiu imens, cenuşiu, trist, mort, presărat cu şiruri de hornuri ca nişte pietre funerare într-un cimitir. Printre aceste pietre, ziua rătăceau grupuri sumbre de oameni, căutând fie lucruri scumpe, fie oasele celor dragi. Noaptea, câinii urlau pe ruinele arse ale fostelor case.

Mărinimia împăratului nu stinsese murmurul, blestemele, ameninţările poporului. Mulţumită era numai mulţimea de borfaşi, hoţi, vagabonzi, care puteau să mănânce, să bea şi să jefuiască în voie. Oamenii care îşi pierduseră fiinţele dragi şi averea nu se lăsau consolaţi nici de deschiderea grădinilor, nici de împărţirea de grâu, nici de promisiunea jocurilor şi darurilor. Nenorocirea era prea mare, prea din cale-afară. Pe unii, în care mai pâlpâia un strop de dragoste pentru oraşul-patrie, îi ducea la disperare gândul că vechiul nume „Roma” va dispărea de pe suprafaţa pământului şi că împăratul intenţionează să ridice din cenuşă un oraş nou, cu numele de Neropolis. Valul de nemulţumiri creştea cu fiecare zi şi în ciuda linguşirilor curtenilor şi minciunilor lui Tigellinus, Nero, sensibil ca nici un alt împărat la bunăvoinţa mulţimii, se gândea cu teamă că în lupta tacită, pe viaţă şi pe moarte, pe care-o ducea cu patricienii şi senatul, ar putea să-i lipsească sprijinul ei. Curtenii nu erau mai puţin neliniştiţi, căci fiecare zi putea să fie ultima pentru ei. Tigellinus se gândea să aducă câteva legiuni din Asia Mică; Vatinius, care râdea şi când era pălmuit, îşi pierduse humorul; Vitellius îşi pierduse pofta de mâncare.

Alţii se sfătuiau între ei cum să îndepărteze pericolul. Era greu de presupus