că în cazul unei revolte care l-ar mătura pe împărat, ar mai scăpa eu viaţă vreunul dintre curteni, poate doar cu excepţia lui Petronius. Lumea era convinsă că nebuniile lui Nero, crimele lui sunt o urmare a influenţei lor, a sfaturilor şi îndemnurilor lor. Ura faţă de ei aproape că întrecea ura faţă de Nero.

Începură să-şi stoarcă creierii cum să arunce de pe umerii lor răspunderea pentru arderea oraşului. Voind însă să scape de răspundere, trebuiau să-l scoată basma curată şi pe împărat, căci altfel nimeni n-ar fi crezut că nu ei sunt vinovaţii. Tigellinus se sfătui cu Domitius Afer şi chiar cu Seneca, cu toate că-l ura. Poppea, ştiind că prăbuşirea lui Nero ar însemna şi condamnarea ei, ceru sfatul oamenilor ei de încredere şi al preoţilor ebraici, căci de câţiva ani adoptase credinţa în Jehova. Nero căuta soluţii pe măsura lui, adesea îngrozitoare, dar mai ales soluţii de măscărici. Uneori, îl cuprindea frica şi tremura ca un copil, dar de cele mai multe ori profera ameninţări.

O dată, în casa lui Tiberiu, rămasă întreagă după incendiu, se ţinu o consfătuire lungă şi fără rezultat. Petronius propunea ca, lăsând deoparte grijile, să plece în Grecia şi apoi în Egipt şi Asia Mică. Călătoria era doar proiectată de mult. De ce s-o mai amâne, de vreme ce în Roma e trist şi periculos.

Cezarul primi sfatul cu entuziasm, însă Seneca, după ce se gândi puţin, spuse:

Să pleci e uşor, dar pe urmă va fi cu atât mai greu să te întorci.

Pe Heracle! răspunse Petronius. Poate să se întoarcă în fruntea legiunilor din Asia.

Aşa voi face! strigă Nero.

Însă Tigellinus se împotrivi. Mintea lui nu era în stare de vreo idee. Dacă propunerea lui Petronius ar fi pornit de la el, ar fi susţinut-o fără îndoială ca fiind unica salvare. Nu-i convenea însă ca Petronius să se dovedească pentru a doua oară singurul om care în clipe grele ştie să-i scoată la liman.

Ascultă-mă, divine, spuse el, sfatul e primejdios. Nici până la Ostia n-o să ajungem şi va începe războiul civil. Cine ştie dacă vreunul din vlăstarii colaterali ai divinului Augustus n-are să se numească Cezar? Ce-o să facem dacă legiunile au să treacă de partea lui?

Vom căuta să facem în aşa fel, răspunse Nero, ca înainte de plecare să nu mai existe urmaşi de-ai lui Augustus. Nu mai sunt mulţi, va fi uşor să scăpăm de ei.

Asta se poate face, dar oare-i vorba numai de ei? Oamenii mei, nu mai departe decât ieri, au auzit prin mulţime că împărat ar trebui să fie un bărbat ca Thraseas.

Nero îşi muşcă buzele. După o clipă însă, ridică ochii în sus şi spuse:

Nesătui şi nerecunoscători! Au destul grâu şi cărbuni, pe care pot să-şi coacă turtele. Ce vor mai mult?

Tigellinus răspunse:

Răzbunare!

Se lăsă tăcere. Deodată, împăratul se sculă, ridică o mână în sus şi începu să declame:

„Inimile cer răzbunare, iar răzbunarea jertfe!” Şi, uitând de toate, strigă cu faţa luminată:

Să mi se aducă tăbliţe şi stil să scriu versul acesta. Lucan n-a scris niciodată ceva asemănător. Nu mă credeţi că l-am găsit într-o clipită?

O, inegalabilule! strigară câteva voci.

Nero scrise versul şi spuse:

Da! Răzbunarea cere jertfe!

Îşi plimbă privirile peste cei din jur:

Ce-ar fi să lansăm ştirea că Vatinius a poruncit să se dea foc oraşului şi să-l sacrificăm pe el mâniei poporului?

O, divine! Cine sunt eu? strigă Vatinius.

Adevărat! Trebuie cineva mai mare decât tine… Vitelius?… Vitelius păli, însă începu să râdă.

Grăsimea mea, spuse el, ar putea doar să aprindă incendiul din nou. Nero însă avea altceva în gând. Căuta o victimă care ar fi putut într-adevăr să potolească mânia poporului şi o găsi:

Tigellinus, spuse, după o clipă, tu ai dat foc Romei!

Pe cei de faţă îi trecură fiorii. Înţeleseră că împăratul încetase să mai glumească şi că se apropia o clipă bogată în urmări.

Faţa lui Tigellinus se schimonosi ca botul câinelui gata să muşte.

Am dat foc Romei din porunca ta! spuse el.

Se priveau în ochi ca doi demoni. Era o tăcere de se auzea bâzâitul muştelor în atrium.

Tigellinus, rosti Nero, mă iubeşti?

Doar ştii asta, Cezar!

Sacrifică-te pentru mine!

Divine Cezar, răspunse Tigellinus, de ce-mi dai o băutură dulce pe care n-am voie s-o duc la gură? Poporul murmură şi se răscoală. Vrei oare să se revolte şi pretorienii?

Groaza îi încremeni pe participanţi. Tigellinus era prefectul pretorienilor. Cuvintele lui erau o ameninţare pe faţă. Nero însuşi înţelese asta şi păli.

Atunci intră Epafrodit, libertul împăratului, şi anunţă că divina Augusta doreşte să-l vadă pe Tigellinus, deoarece are la ea nişte oameni pe care prefectul trebuie să-i asculte.

Tigellinus se închină împăratului şi ieşi cu faţa liniştită şi dispreţuitoare. Iată, când au vrut să-l lovească, şi-a arătat colţii. A lăsat să se înţeleagă cine-i el. Ştiindu-l fricos pe Nero era sigur că acest stăpân al lumii nu va îndrăzni niciodată să ridice mâna asupra lui.

Nero rămase tăcut un timp, dar, văzând că cei prezenţi aşteaptă un cuvânt de la el, spuse:

Am crescut un şarpe la sân!

Petronius dădu din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună că unui asemenea şarpe nu-i greu să-i zdrobeşti capul.

Ce spui? Vorbeşte, dă un sfat! zise Nero, observând gestul lui. Numai în tine am încredere, căci tu ai mai multă minte decât ei toţi şi mă iubeşti!

Lui Petronius îi stătea pe buze să spună: „Numeşte-mă pe mine prefectul pretorienilor, îl predau poporului pe Tigellinus şi într-o zi liniştesc oraşul”. Însă lenea lui înnăscută