învinse. A fi prefect însemna de fapt să ducă pe umeri persoana împăratului şi o mie de probleme publice. La ce-i trebuie lui truda asta? Oare nu-i mai bine să citeşti versuri într-o bibliotecă splendidă, să contempli vase şi statui, sau, ţinând la piept trupul divin al Eunicei, să te joci cu degetele prin părul ei de aur şi să-i săruţi buzele de coral?

Spuse:

Eu te sfătuiesc să pleci în Achaia.

Ah, răspunse Nero, aşteptam ceva mai mult de la tine. Senatul mă urăşte. Dacă plec, cine-mi garantează că n-au să se răscoale împotriva mea şi că n-au să declare pe altcineva împărat? Înainte, poporul îmi era credincios, dar acum are să-i urmeze… Pe Hades! Dacă Senatul acesta şi poporul acesta ar avea un singur cap!…

Permite-mi să-ţi spun, o, divine, că, voind să păstrezi Roma, trebuie să mai păstrezi şi vreo câţiva romani, spuse Petronius, zâmbind.

Nero începu să se lamenteze:

Ce-mi pasă mie de Roma şi de romani? Acum, lumea mi-ar fi ascultat cântul în Achaia. Aici mă înconjoară numai trădare. Toţi mă părăsesc! Şi voi sunteţi gata să mă trădaţi! Ştiu asta, ştiu!… Nici nu vă gândiţi ce-au să spună despre voi veacurile viitoare, dacă părăsiţi pe un asemenea artist ca mine.

Spunând asta, se lovi peste frunte şi urmă:

Adevărat!… Cu atâtea griji pe cap, am uitat până şi cine sunt eu. Se întoarse spre Petronius cu chipul strălucitor:

Petronius, spuse el, poporul murmură, dar dac-aş lua lira şi aş ieşi cu ea pe Câmpul lui Marte, dacă i-aş cânta imnul pe care vi l-am cântat vouă în timpul incendiului… nu crezi oare că l-aş îmblânzi cu cântecul meu, aşa cum odinioară Orfeu îmblânzea fiarele sălbatice?

Atunci Tullius Senecion, grăbit să se întoarcă la sclavele lui aduse din Antium, mai demult, îşi pierduse răbdarea şi spuse:

Fără îndoială, Cezare, dacă ţi-ar permite să începi.

Să mergem la Hellada! strigă Nero, scârbit.

Însă în clipa aceea intră Poppea, iar după ea Tigellinus. Privirile celor prezenţi se întoarseră involuntar spre el, căci niciodată vreun triumfător nu intrase atât de mândru în Capitoliu, cum a intrat el acum, oprindu-se în faţa împăratului.

Începu să vorbească rar şi apăsat, cu o voce scrâşnită:

Ascultă-mă, Cezar, căci pot să-ţi spun: am găsit! Poporul are nevoie de răzbunare şi victime, dar nu de una, ci de sute de mii. Oare tu ai auzit vreodată cine a fost Christos cel răstignit de către Pilat din Pont şi ştii oare cine sunt creştinii? Oare nu ţi-am vorbit de crimele lor şi de ritualurile lor dezmăţate, de prevestirea lor că focul va aduce sfârşitul lumii? Poporul îi urăşte şi-i suspectează. Nimeni nu i-a văzut în temple, căci pe zeii noştri ei îi consideră duhuri rele. Nu vin la hipodrom, căci dispreţuiesc alergările. Niciodată vreun creştin nu te-a aplaudat. Niciodată nu te-a considerat zeu vreunul dintre ei. Sunt duşmanii neamului omenesc, duşmanii oraşului şi ai tăi! Poporul murmură împotriva ta, dar nu tu, Cezar, mi-ai poruncit să dau foc Romei şi nu eu i-am dat foc… Poporul doreşte răzbunare? S-o aibă! Poporul doreşte sânge şi jocuri? Să le aibă! Poporul te bănuieşte pe tine, fie ca bănuielile lui să se întoarcă în altă parte!

Nero îl ascultă la început numai uimit, însă, pe măsură ce vorbea Tigellinus, faţa lui de actor începu să se schimbe şi să îmbrace pe rând expresia de mânie, tristeţe, compătimire, revoltă. Deodată, se ridică şi, aruncând de pe el toga care-i alunecă la picioare, ridică ambele mâini în aer şi rămase un timp nemişcat în tăcere.

În cele din urmă, rosti cu glas de tragedian:

Zeus, Apollo, Hera, Atena, Persefona şi voi toţi zei nemuritori, de ce nu ne-aţi venit în ajutor? Ce rău le-a făcut acest nefericit oraş acelor oameni fără milă, de l-au ars cu atâta cruzime?

Sunt duşmanii neamului omenesc şi ai tăi! spuse Poppea.

Alţii începură să strige:

Fă dreptate! Pedepseşte-i pe incendiatori! Zeii înşişi vor răzbunare! Nero se aşeză, îşi lăsă capul în piept şi tăcu din nou, ca şi cum vestea auzită l-ar fi uluit. Curând însă îşi agită mâinile şi rosti:

Ce pedepse şi ce chinuri pot plăti o asemenea crimă?… Zeii au să mă inspire şi cu ajutorul forţelor Tartarului voi da bietului meu popor un spectacol pentru care timp de secole are să-şi amintească de mine cu recunoştinţă.

Fruntea lui Petronius se întunecă deodată. Se gândi la pericolul care îi va ameninţa pe Ligia, pe Vinicius, pe care-l iubea, şi pe toţi oamenii aceia, a căror filozofie o respingea, dar de a căror nevinovăţie era convins. Se gândi că are să se declanşeze una din acele orgii sângeroase pe care ochii lui de estet nu le suportă. Mai mult decât orice însă îl îngrijora soarta lui Vinicius. „Trebuie să-l salvez – îşi spuse – căci înnebuneşte dacă fata piere”. Şi acest considerent le învinse pe toate celelalte, cu toate că Petronius îşi dădea seama că se aruncă într-un joc periculos cum nu mai jucase vreodată în viaţa lui.

Începu să vorbească, degajat, impasibil, aşa cum vorbea întotdeauna, când critica sau îşi bătea joc de ideile nu îndeajuns de armonioase ale împăratului şi curtenilor:

Aţi găsit deci victimele! Bine! Puteţi să le trimiteţi în arenă, sau să le îmbrăcaţi în „tunicile durerii”! E bine şi-aşa. Dar ascultaţi-mă! Aveţi conducerea, aveţi pretorieni, aveţi putere, fiţi sinceri măcar atunci când nu vă aude nimeni, înşelaţi poporul, dar nu şi pe voi înşivă. Daţi poporului pe creştini, condamnaţi-i la ce chinuri vreţi, aveţi totuşi curajul să vă spuneţi vouă înşivă că nu ei au ars Roma!… Pfu! Mă numiţi arbitrul eleganţei. Vă declar că nu pot suporta comediile proaste! Pfu! Toate astea îmi amintesc de barăcile de bâlci de lângă Porta Asinaria, în care actorii jucau pentru plebeii de la mahala roluri