biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Quo Vadis romane de dragoste online gratis .pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Quo Vadis romane de dragoste online gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 137 138 139 ... 200
Mergi la pagina:
de zei şi împăraţi, iar după spectacol mâncau ceapă, beau vin acru, sau primeau bastoane. Fiţi într-adevăr zei şi împăraţi, căci vă spun, puteţi să vă permiteţi asta. În ce te priveşte, Cezar, ne-ai ameninţat cu judecata secolelor viitoare, dar gândeşte-te că ele au să dea sentinţa şi pentru tine. Pe divina Clio{137}! Nero, stăpânul lumii, Nero zeul, a dat foc Romei, căci a fost tot atât de puternic pe pământ, ca Zeus în Olimp. Nero poetul a iubit atât de mult poezia, încât pentru ea şi-a sacrificat patria! De la începutul lumii, nimeni nu a făcut nimic similar, nu a îndrăznit nimic similar. Te conjur în numele celor nouă Muze – nu renunţa la o asemenea glorie, căci cântece despre tine vor răsuna până la sfârşitul secolelor. Ce vor fi pe lângă tine Priam, Agamemnon, Ahile, zeii înşişi? N-are importanţă dacă arderea Romei este un lucru bun sau rău, o dată ce este grandios şi neobişnuit! În plus, ţi-o spun eu, poporul nu va ridica mâna asupra ta! Nu-i adevărat! Ai curaj! Fereşte-te de purtări nedemne de tine, căci pe tine nu te ameninţă decât judecata secolelor viitoare. Fereşte-te să spună: „Nero a dat foc Romei, dar ca un cezar bicisnic şi poet bicisnic s-a lepădat de marea lui faptă şi, de frică, a aruncat vina pe nevinovaţi!”

Cuvintele lui Petronius făceau de obicei o impresie puternică asupra lui Nero, de data asta însă nici Petronius însuşi nu-şi făcea iluzii. Îşi dădea seama că-i o încercare disperată, care poate, într-un caz fericit, să-i salveze pe creştini, însă mult mai lesne poate să-l ducă pe el însuşi la pieire. Nu şovăi totuşi, căci era vorba de Vinicius, pe care-l iubea, şi de hazard, care-l ispitea. „Zarurile sunt aruncate – îşi spuse – să vedem întrucât teama pentru propria-i piele are să fie mai mare la maimuţa asta decât dragostea de glorie.”

În adâncul sufletului său nu se îndoia totuşi că teama va învinge.

După cuvintele lui se lăsă tăcere. Poppea şi toţi cei de faţă se uitau în ochii lui Nero ca la un zeu, iar acesta începu să-şi ţuguie buzele ca de obicei când era nehotărât. În cele din urmă, pe faţa lui se zugrăviră clar încurcătura şi dezgustul.

Cezar, strigă Tigellinus, observându-l, permite-mi să mă retrag, căci atunci când unii vor să pună în pericol persoana ta şi pe deasupra să te numească împărat bicisnic, poet bicisnic, incendiator şi comediant, urechile mele nu pot îndura asemenea cuvinte.

„Am pierdut!” se gândi Petronius.

Întorcându-se spre Tigellinus, îl măsură cu o privire de dispreţ, spunând:

Tigellinus, pe tine te-am numit comediant, căci eşti chiar şi acum.

Pentru că nu vreau să ascult insultele tale?

Pentru că te prefaci că nutreşti o dragoste nemărginită faţă de împărat, iar acum câteva minute îl ameninţai cu pretorienii, lucru pe care l-am înţeles noi toţi şi el de asemenea.

Tigellinus, care nu se aştepta ca Petronius să îndrăznească a arunca pe masă asemenea zaruri, păli, îşi pierdu capul şi amuţi. A fost însă ultima victorie a arbitrului eleganţei asupra adversarului său, căci în clipa aceea Poppea zise:

Stăpâne, cum poţi să permiţi ca un asemenea gând să treacă prin capul cuiva şi cu atât mai mult ca cineva să îndrăznească să-l rostească în faţa ta?

Pedepseşte-l pe cutezător! strigă Vitellius.

Nero ridică din nou buzele spre nări şi, întorcându-şi spre Petronius ochii lui sticloşi de miop, zise:

Aşa-mi plăteşti pentru prietenia pe care-am avut-o pentru tine?

Dacă greşesc, dovedeşte-mi-o, răspunse Petronius, să ştii însă că spun ce-mi porunceşte dragostea faţă de tine.

Pedepseşte-l pe cutezător! repetă Vitellius.

Fă-o! se auziră câteva voci.

În atrium se produse rumoare şi mişcare. Oamenii începură să se dea la o parte de lângă Petronius. Se îndepărtară chiar şi Tullius Senecion, tovarăşul lui permanent la curte, şi tânărul Nerva, care până atunci îi arătase cea mai aprinsă prietenie. După câteva clipe, Petronius rămase singur, în partea dreaptă a atrium-ului, şi, cu zâmbetul pe buze, ţinând cu mâna faldurile togii, aştepta să vadă ce-are să spună sau să facă împăratul.

Împăratul zise:

Vreţi să-l pedepsesc, dar el e tovarăşul şi prietenul meu. Deşi mi-a rănit inima, vreau să ştie că inima asta n-are pentru prieteni decât… iertare.

„Am pierdut şi sunt pierdut!” se gândi Petronius. Împăratul se ridică. Consfătuirea era încheiată.

 

 

Capitolul  L

 

 

Petronius plecă acasă, iar Nero cu Tigellinus trecură în atrium-ul Poppeii, unde-i aşteptau oamenii cu care prefectul discutase mai înainte.

Erau doi „rabbi” din Transtiberim, îmbrăcaţi în veşminte lungi, festive, cu mitra pe cap, un scrib tânăr, ajutorul lor, şi Chilon. Văzându-l pe împărat, preoţii păliră de emoţie şi, ridicând mâinile la înălţimea umerilor, îşi plecară capetele.

Salut, monarh peste monarh şi rege peste regi, spuse cel mai bătrân, salut, stăpân al pământului, ocrotitor al poporului ales şi împărat, leu printre oameni, a cărui domnie este ca lumina soarelui, şi ca un cedru de Liban, şi ca un izvor, şi ca un palmier, şi ca balsamul din Ierihon!…

Nu mă numeşti zeu? întrebă Cezarul.

Preoţii păliră mai mult. Cel mai în vârstă luă din nou cuvântul:

Cuvintele tale, Cezar, sunt dulci ca un ciorchine de viţă de vie şi ca o smochină coaptă, căci Iehova a umplut de bunătate sufletul tău. Însă predecesorul tatălui tău, împăratul Caius, a fost un om crud şi totuşi trimişii noştri nu l-au numit zeu, preferind moartea decât încălcarea legii.

Şi Caligula a poruncit să fie aruncaţi la lei?

Nu, Cezar! Împăratul Caius s-a speriat de mânia lui Iehova. Spunând acestea, ridicară fruntea, căci numele puternicului Iehova le dădea curaj. Încrezători în puterea lui, se uitau mai curajoşi în ochii lui Nero.

Îi acuzaţi pe creştini de arderea Romei?

1 ... 137 138 139 ... 200
Mergi la pagina:


Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾