Noi, Cezar, îi acuzăm doar că sunt duşmanii Legii, duşmanii neamului omenesc, duşmanii Romei şi ai tăi şi că de mult ameninţau cu foc oraşul şi lumea întreagă. Restul are să ţi-l spună omul acesta, a cărui gură n-o întinează minciuna, căci în vinele mamei sale curgea sângele poporului ales.

Nero se adresă lui Chilon:

Cine eşti?

Adoratorul tău, Osiris, şi în plus, un sărman stoic…

Îi urăsc pe stoci, zise Nero, îl urăsc pe Thraseas, îl urăsc pe Musonius şi pe Cornutus. Mi-e scârbă de filozofia lor, de dispreţul lor pentru artă, de sărăcia lor benevolă şi de murdăria lor.

Stăpâne, maestrul tău, Seneca, are o mie de mese din lemn de lămâi. Numai să vrei, şi eu o să am de două ori mai multe. Sunt stoic de nevoie. Îmbracă, o, Strălucitorule, stoicismul meu în cunună de roze şi pune în faţa lui un ulcior de vin şi are să-l cânte pe Anacreon cu atâta dragoste, încât are să-i întreacă pe toţi epicurienii.

Nero, căruia îi plăcuse titlul de „Strălucitor”, zâmbi şi zise:

Îmi placi!

Omul acesta valorează propria-i greutate în aur, spuse Tigellinus.

Chilon răspunse:

Adaugă, Cezar, mărinimia ta la greutatea mea, căci altfel are să ia vântul răsplata.

Într-adevăr, nu cântăreşti cât Vitellius, remarcă împăratul.

Eheu, zeule cu arc de argint, spiritul meu nu-i din plumb.

Văd că Legea ta nu-ţi interzice să mă numeşti zeu.

O, nemuritorule! Legea mea eşti tu! Creştinii au hulit această Lege şi de aceea îi urăsc. Îmi dai voie să plâng, divine?

Nu, spuse Nero, plânsul mă plictiseşte.

Ai dreptate întreită, căci ochii care te-au văzut ar trebui să se usuce o dată pentru totdeauna de lacrimi. Doamne, apără-mă de duşmanii mei!

Vorbeşte de creştini, spuse Poppea, cu o umbră de nerăbdare.

Va fi cum porunceşti, Isis, răspunse Chilon. Încă din tinereţe, m-am consacrat filozofiei şi am căutat adevărul. L-am căutat şi la vechii înţelepţi divini, şi la Academia din Atena, şi la Serapeum din Alexandria. Auzind despre creştini, am crezut că asta-i vreo şcoală nouă, în care voi putea găsi câteva grăunţe de adevăr, şi am făcut cunoştinţă cu ei, spre nenorocirea mea! Primul creştin de care m-a apropiat soarta a fost Glaucus, medic din Neapolis. De la el am aflat, cu timpul, că ei dau cinstire unui oarecare Christos, care le-a promis să-i lichideze pe toţi oamenii şi să distrugă toate oraşele de pe pământ, iar pe ei să-i cruţe, dacă-l ajută să-i suprime pe copiii lui Deucalion. De aceea, o, Cezar, ei urăsc oamenii, de aceea otrăvesc fântânile, de aceea la adunările lor aruncă blesteme asupra Romei şi asupra tuturor templelor, în care sunt din veacuri cinstiţi zeii noştri. Christos a fost răstignit, însă le-a promis că atunci când Roma va fi distrusă prin foc, atunci va veni pentru a doua oară pe lume şi le va da lor domnia asupra întregului pământ…

Acum poporul va înţelege de ce s-a dat foc Romei, întrerupse Tigellinus.

Mulţi au înţeles de mult, stăpâne, răspunse Chilon, căci eu umblu prin grădini, pe Câmpul lui Marte şi-i luminez. Însă dacă veţi binevoi să mă ascultaţi până la sfârşit, veţi înţelege care sunt motivele mele de răzbunare. Medicul Glaucus nu s-a trădat la început în faţa mea că învăţătura lor le impune să urască pe oameni. Dimpotrivă, îmi spunea că Christos este un zeu bun şi că la baza învăţăturii lui este dragostea. Inima mea duioasă n-a putut să reziste unor asemenea principii şi l-am îndrăgit pe Glaucus şi am avut încredere în el. Am împărţit cu el fiecare bucăţică de pâine, fiecare ban şi ştii, împărate, cum m-a răsplătit? Pe drumul de la Neapolis la Roma, m-a înjunghiat, iar pe soţia mea, pe frumoasa şi tânăra mea Berenice, a vândut-o negustorilor de sclavi. Dacă Sofocle ar fi cunoscut povestea mea… Dar ce spun! Mă ascultă cineva mai mare decât Sofocle.

Sărmanul om! zise Poppea.

Cine-a văzut chipul Afroditei, nu poate fi sărman, domina, iar eu îl văd în clipa asta. Atunci însă căutam mângâiere în filozofie. Sosind la Roma, m-am străduit să ajung la mai marii creştinilor ca să obţin dreptate împotriva lui Glaucus. Mă gândeam că au să-l silească să-mi dea nevasta înapoi… L-am cunoscut pe arhiereul lor, l-am cunoscut şi pe altul, cu numele de Pavel, care a fost întemniţat aici, dar pe urmă a fost eliberat, l-am cunoscut pe fiul lui Zevedeu, l-am cunoscut pe Linus şi pe Clitus şi pe mulţi alţii. Ştiu unde-au locuit înainte de incendiu, ştiu unde se întâlnesc, pot să vă arăt o catacombă în dealul Vaticanului şi un cimitir dincolo de Porta Nomentana unde-şi celebrează ritualurile lor infame. I-am văzut acolo pe Apostolul Petru, pe Glaucus, cum omorau copii pentru ca Apostolul să stropească capetele celor de faţă cu sânge şi am văzut-o pe Ligia, fata adoptivă a Pomponiei Graecina, care se lăuda că, neputând aduce sânge de copil, aduce totuşi o moarte de copil, căci a deocheat-o pe mica Augusta, fiica ta, o, Osiris, şi a ta, o Isis!

Auzi, Cezar?! spuse Poppea.

Se poate oare una ca asta? strigă Nero.

Puteam să-i iert pentru nedreptăţile făcute mie, vorbi Chilon mai departe, dar când am auzit de nedreptatea pe care v-au făcut-o vouă, am vrut să împlânt cuţitul în ea. Din păcate, m-a împiedicat nobilul Vinicius, care o iubeşte.

Vinicius? Doar ea a fugit de la el!

Ea a fugit, dar el a căutat-o, căci nu putea să trăiască fără ea. Pentru o plată de mizerie, l-am ajutat s-o caute şi i-am arătat casa în care locuia printre creştini, în Transtiberim. Ne-am dus