acolo împreună cu luptătorul tău, Croton, pe care nobilul Vinicius îl angajase ca să-l apere. Însă Ursus, sclavul Ligiei, l-a sugrumat pe Croton. E un om de o putere îngrozitoare, răsuceşte capetele boilor tot atât de uşor cum altul ar răsuci măciulii de mac. Aulus şi Pomponia îl iubeau pentru asta.

Pe Hercule! spuse Nero. Muritorul care l-a sugrumat pe Croton e demn să aibă statuie în Forum. Dar greşeşti, sau inventezi, bătrâne, căci pe Croton l-a ucis Vinicius cu cuţitul.

Aşa îi mint oamenii pe zei! O, stăpâne, eu însumi am văzut cum se frângeau coastele lui Croton în mâinile lui Ursus, care apoi l-a răsturnat şi pe Vinicius. L-ar fi omorât dacă n-ar fi fost Ligia. Vinicius pe urmă a zăcut bolnav multă vreme, însă ei l-au îngrijit, nutrind speranţa că din dragoste va deveni creştin. Şi a devenit.

Vinicius?

Da.

Poate că şi Petronius? întrebă zelos Tigellinus. Chilon începu să se foiască, să-şi frece mâinile şi zise:

Îţi admir perspicacitatea, stăpâne! O… se poate! Se prea poate!

Acum înţeleg de ce-i apăra pe creştini.

Însă Nero începu să râdă.

Petronius creştin!… Petronius duşmanul vieţii şi al plăcerilor. Nu fiţi proşti şi nu-mi cereţi să cred în asta, căci sunt gata să nu mai cred în nimic.

Însă nobilul Vinicius a devenit creştin, stăpâne. Jur pe strălucirea care vine de la tine, că spun adevărul şi că nimic nu mă scârbeşte mai mult ca minciuna! Pomponia este creştină, micul Aulus este creştin, şi Ligia, şi Vinicius. L-am slujit cu credinţă, iar el ca răsplată, la cererea lui Glaucus medicul, a poruncit să fiu biciuit, deşi sunt bătrân, iar atunci eram bolnav şi flămând. Am jurat pe Hades că n-am să uit asta. O, Cezar, revarsă asupra lor răzbunarea ta pentru nedreptăţile ce mi le-au făcut. Vi-i predau pe Petru Apostolul şi pe Linus şi pe Clitus, Glaucus, Crispus, care sunt mai marii lor, pe Ligia şi Ursus. Am să vă arăt sute, mii! Am să vă arăt casele de rugăciune şi cimitirele. Toate închisorile voastre n-au să-i poată cuprinde!… Fără mine n-o să reuşiţi să-i găsiţi! Până acum, în sărăcia mea, am căutat bucuria numai în filozofie, fie ca de-acum s-o aflu în favorurile care-au să se reverse asupra mea… Sunt bătrân şi n-am cunoscut viaţa, fie ca acum să mă odihnesc!…

Vrei să fii stoic cu farfuria plină în faţă, spuse Nero.

Cine-ţi aduce servicii ţie şi-o umple şi numai prin asta.

Nu greşeşti, filozofule.

Însă Poppea nu-i pierdea din gând pe duşmanii ei. Pentru Vinicius simţise doar o dorinţă trecătoare, într-un moment când era geloasă pe Rubria. Se considera totuşi jignită fiindcă tânărul patrician o respinsese, iar pentru că îndrăznise să socotească mai vrednică de iubire pe-o altă femeie, îi jură răzbunare. Pe Ligia o urâse din prima clipă fiindcă frumuseţea acestui crin nordic o neliniştise. Petronius, desconsiderând şoldurile prea înguste ale fetei, putea să-l convingă pe împărat, nu însă pe Augusta. Cunoscătoarea Poppea înţelesese dintr-o singură privire că în întreaga Roma numai Ligia poate concura cu ea, ba chiar s-o întreacă. Din clipa aceea, îi jurase pieirea.

Cezar, spuse ea, răzbună copilul nostru!

Grăbiţi-vă! strigă Chilon. Grăbiţi-vă! Altfel, Vinicius are s-o ascundă. Eu am să vă arăt casa în care s-au întors după incendiu.

Îţi dau zece oameni şi du-te imediat, zise Tigellinus.

Stăpâne! Tu nu l-ai văzut pe Croton în mâinile lui Ursus: dacă-mi dai cincizeci, o să le arăt casa numai de departe. Însă dacă nu-l întemniţaţi şi pe Vinicius, sunt pierdut.

Tigellinus se uită la Nero.

N-ar fi bine, o, divine, dac-am termina dintr-o dată cu unchiul şi cu nepotul?

Nero se gândi o clipă şi răspunse:

Nu! Nu acum!… Oamenii n-ar crede dacă li s-ar spune că Petronius, Vinicius sau Pomponia Graecina au dat foc Romei. Aveau case prea frumoase… Azi e nevoie de alte jertfe, lor are să le vină rândul mai târziu.

Atunci, dă-mi, stăpâne, soldaţi ca să mă apere, spuse Chilon.

Tigellinus se va îngriji de asta.

Deocamdată, ai să locuieşti la mine, spuse prefectul. Faţa lui Chilon strălucea de bucurie.

Vi-i predau pe toţi! Numai grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! strigă cu voce răguşită.

 

Capitolul  LI

 

 

După ce ieşi de la împărat, Petronius porunci să fie dus la casa sa de pe Carinae, care, înconjurată din trei părţi de grădină şi având în faţă mica Piaţă a Caeciliilor, scăpase de foc.

Din cauza asta, alţi curteni, care pierduseră casele şi o dată cu ele mari bogăţii, şi opere de artă, îl considerau pe Petronius un fericit. De altfel, de mult se spunea despre el că este întâiul născut al Fortunei, iar prietenia tot mai strânsă pe care i-o arătase împăratul în ultima vreme părea să întărească temeiurile acestei părţi.

Acest prim-născut al Fortunei însă avea acum prilejul să se gândească la caracterul schimbător al mamei sale, sau mai degrabă la marea ei asemănare cu Cronos, care îşi mânca proprii lui copii.

Dacă ar fi ars şi casa mea, îşi zicea el, şi o dată cu ea gemele, vasele etrusce, sticlăria alexandriană şi arama de Corint, atunci poate că Nero mi-ar fi trecut cu vederea jignirea. Pe Pollux! Şi când te gândeşti că a depins numai de mine ca în clipa de faţă să fiu prefectul pretorienilor. L-aş fi declarat pe Tigellinus incendiator, ceea ce, de altfel, şi este, l-aş fi îmbrăcat în „tunica durerii”, l-aş fi dat pe mâna poporului, i-aş fi ocrotit pe creştini şi aş fi reconstruit Roma. Cine ştie, poate chiar şi oamenilor cinstiţi ar fi început să le