meargă mai bine. Ar fi trebuit s-o fac fie şi numai pentru Vinicius. Dacă aş fi avut prea multe pe cap, i-aş fi cedat lui funcţia de prefect – şi Nero nici măcar n-ar fi încercat să se împotrivească… Pe urmă Vinicius n-ar fi avut decât să-i boteze pe toţi pretorienii şi chiar pe împărat, ce mi-ar fi stricat? Nero pios, Nero, virtuos şi milos – ar fi fost chiar nostim!

Nepăsarea lui era atât de mare, încât începu să zâmbească. După o clipă, gândurile lui luară altă direcţie. Parcă s-ar fi aflat la Antium şi l-ar fi auzit pe Pavel din Tars, care îi spunea:

„Ne numiţi duşmani ai vieţii, dar răspunde-mi, Petronius: dacă împăratul ar fi creştin şi ar trăi după învăţătura noastră, oare viaţa voastră n-ar fi mai liniştită şi mai sigură?”

Amintindu-şi aceste cuvinte, Petronius îşi zise:

„Pe Castor! Câţi creştini au să omoare aici, tot atâţia are să convertească din nou Pavel, căci dacă lumea nu-şi poate găsi un sens în ticăloşie, atunci el are dreptate… Dar cine ştie dacă nu şi-l poate găsi, de vreme ce rezistă în forma asta? Eu însumi, care am învăţat multe, n-am învăţat cum trebuie să ajung un ticălos destul de mare şi de aceea va trebui să-mi deschid venele… Doar aşa ar trebui să sfârşesc, şi chiar dacă nu aşa, atunci aş sfârşi într-altfel. Îmi pare rău de Eunice şi de vaza mea de Myrrhinae, însă Eunice este liberă, iar vaza va merge cu mine. Ahenobarbus n-o s-o dobândească în nici un caz… îmi pare rău şi de Vinicius. De altfel, deşi în ultima vreme m-am plictisit mai puţin decât înainte, sunt gata. Pe lume există multe lucruri frumoase, dar oamenii sunt în marea lor majoritate atât de scârboşi, încât nu merită să regreţi viaţa. Cine a ştiut să trăiască, trebuie să ştie să şi moară. Deşi am făcut parte dintre curteni, am fost un om mai liber decât presupun cei de acolo”.

Ridică din umeri:

„Cei de acolo, cred poate că în clipa asta îmi tremură genunchii şi că de teamă părul mi se ridică măciucă în cap, eu însă, întorcându-mă acasă, voi face o baie în apă de violete, pe urmă, zeiţa mea cu părul de aur are să mă ungă şi după masă vom porunci să ni se cânte imnul către Apollo pe care l-a compus Antemios. Eu însumi am spus cândva: «La moarte nu merită să te gândeşti, căci are grijă ea de noi şi fără ajutorul nostru». Ar fi totuşi un lucru frumos dac-ar exista într-adevăr acele Câmpii Elizee… Eunice ar veni după o vreme la mine şi am rătăci împreună prin luncile presărate cu asfodele. În orice caz, aş găsi o societate mai bună decât aici. Ce măscărici! Ce şarlatani, ce plebe murdară, lipsită de gust, neşlefuită! Zece arbitri ai eleganţei n-ar reuşi să-i transforme pe aceşti Trimalchioni în oameni cumsecade. Pe Persefona! M-am săturat de ei!”

Şi observă cu uimire că îl despărţea ceva de oamenii aceia. Doar îi cunoscuse bine şi mai înainte şi ştiuse câte parale fac, totuşi acum i se păreau mai îndepărtaţi şi mai demni de dispreţ decât oricând. Într-adevăr, se săturase de ei.

Începu să analizeze situaţia. Mulţumită perspicacităţii sale, înţelese că pieirea nu-l ameninţă imediat. Nero folosise prilejul ca să spună câteva cuvinte frumoase, înălţătoare, despre prietenie, despre iertare şi într-o oarecare măsură se angajase prin ele. Acum va trebuie să caute pretextele, însă până le va găsi, mai poate trece vreme multă. „Mai întâi are să organizeze jocurile cu creştinii, îşi zise Petronius, abia pe urmă are să se gândească la mine. Dacă-i aşa, atunci nu merită să mă frământ, nici să-mi schimb modul de viaţă. Un pericol mai apropiat îl pândeşte pe Vinicius!”…

Începu să se gândească numai la Vinicius, hotărându-se să-l salveze.

Sclavii duceau repede lectica printre ruinele de care era încă plin cartierul Carinae. Le porunci să alerge ca să ajungă cât mai repede acasă. Vinicius, a cărui „insulă” arsese, locuia la el şi, din fericire, era acasă.

Ai văzut-o azi pe Ligia? îl întrebă Petronius imediat cum îl văzu.

De la ea mă întorc.

Ascultă ce-ţi spun şi nu pierde timpul cu întrebări. Azi la împărat s-a hotărât să fie acuzaţi creştinii de arderea Romei. Îi aşteaptă persecuţii şi chinuri. Prigoana poate începe din moment în moment. Ia-o pe Ligia şi fugi imediat, fie şi dincolo de Alpi, sau în Africa. Şi grăbeşte-te, căci de la Palatin distanţa e mai mică până în Transtiberim decât de aici!

Vinicius era într-adevăr prea ostaş ca să piardă timpul cu întrebări inutile. Ascultă cu sprâncenele încruntate, cu faţa concentrată şi ameninţătoare, însă fără să se sperie. Probabil că primul sentiment care s-a trezit în el în faţa pericolului a fost dorinţa de luptă şi apărare.

Mă duc, zise el.

Încă un cuvânt. Ia o pungă cu aur, arme şi câţiva din oamenii tăi creştini, în caz de nevoie, ia-o cu forţa!

Vinicius era în uşa atrium-ului.

Dă-mi de veste printr-un sclav, strigă Petronius după el.

După ce rămase singur, începu să se plimbe de-a lungul atrium-ului, printre coloane, gândindu-se la ce s-ar putea întâmpla. Ştia că Ligia şi Linus se întorseseră după incendiu la vechea lor casă, care, ca bună parte din Transtiberim, scăpase. Era o împrejurare nefavorabilă. I-ar fi găsit mult mai greu rătăciţi prin mulţimea lipsită de adăpost. Presupunea însă că nimeni din Palatin nu ştie unde locuiesc şi că, în orice caz, Vinicius va ajunge înaintea pretorienilor. Se gândi apoi că Tigellinus, voind să pescuiască dintr-o singură lovitură cât mai mulţi creştini, trebuie să-şi întindă plasa în toată Roma, adică să-i împartă pe pretorieni în grupuri mici. Dacă n-au să vină după ea mai mult de zece oameni, se gândea el, atunci uriaşul ligian le va frânge oasele singur, darmite când o să-i vină în ajutor şi Vinicius. Gândindu-se la asta, se simţi liniştit. Era adevărat că a opune rezistenţă armată pretorienilor