era aproape acelaşi lucru cu a porni război împotriva împăratului. Petronius ştia, de asemenea, că dacă Vinicius va scăpa de răzbunarea lui Nero, ea poate să cadă asupra lui, însă nu prea-i păsa de asta. Dimpotrivă, gândul că are să încurce planurile lui Nero şi Tigellinus îl înveseli. Se hotărî să nu precupeţească nici bani, nici oameni şi, pentru că Pavel din Tars convertise încă de la Antium o mare parte din sclavii lui, putea fi sigur că pentru apărarea unei creştine poate să conteze pe zelul şi spiritul lor de sacrificiu.

Intrarea Eunicei îi întrerupse şirul gândurilor. Când o văzu, toate frământările şi grijile lui dispărură fără urmă. Uită de Cezar, de dizgraţia în care căzuse, de curtenii decăzuţi, de prigoana care-i ameninţa pe creştini, de Vinicius şi Ligia. O privea cu ochi de estet îndrăgostit de forme armonioase şi de amant iubit de femeia aceasta frumoasă. Îmbrăcată într-un veşmânt violet, transparent, din voal de Cos, prin care se întrezărea trupul ei trandafiriu, Eunice era minunată ca o zeiţă. Simţindu-se admirată de Petronius şi iubindu-l din tot sufletul, întotdeauna dornică de mângâierile lui, se îmbujora de bucurie de parcă n-ar fi fost amanta lui, ci o fecioară neprihănită.

Ce e nou, Graţie? zise Petronius, întinzând mâinile spre ea.

Aplecându-se spre el, ea răspunse:

Stăpâne, a venit Antemios cu cântăreţii şi întreabă dacă vrei să-l asculţi astăzi?

Să aştepte. Are să ne cânte în timpul prânzului imnul în cinstea lui Apollo. În jurul nostru sunt dărâmături şi cenuşă, dar noi vom asculta imnul către Apollo! Pe pădurile din Pafos! Când te văd în acest veşmânt am impresia că Afrodita s-a acoperit cu un colţ de cer şi stă în faţa mea.

O, stăpâne! spuse Eunice.

Vino aici, Eunice, strânge-mă în braţe şi sărută-mă… Mă iubeşti?

Nici pe Zeus n-aş putea să-l iubesc mai mult.

Spunând acestea, îl sărută, tremurând de bucurie în braţele lui. După câteva clipe, Petronius spuse:

Dar dacă ar trebui să ne despărţim?… Eunice îl privi, speriată.

De ce, stăpâne?…

Nu te speria!… Vezi, nu se ştie dacă n-o să trebuiască să plec într-o călătorie lungă.

Ia-mă cu tine…

Petronius schimbă brusc subiectul discuţiei şi întrebă:

Spune-mi, pe pajiştile din grădină sunt asfodele?

În grădină chiparoşii şi pajiştile s-au îngălbenit de foc, mirtul s-a scuturat de frunze şi toată grădina arată ca moartă.

Toată Roma arată ca moartă şi în curând va fi un adevărat cimitir. Ştii, va apare un edict împotriva creştinilor şi va începe o prigoană în timpul căreia vor pieri mii de oameni.

Pentru ce-i vor pedepsi, stăpâne? Sunt oameni buni şi liniştiţi.

Tocmai pentru asta.

Atunci să plecăm pe malul mării. Ochilor tăi divini nu le place să privească sângele.

Bine, însă deocamdată trebuie să fac baie. Vino în elaeothesium să-mi ungi umerii. Pe cingătoarea zeiţei Cipris! Niciodată până acum nu mi-ai părut atât de frumoasă. Am să poruncesc să ţi se facă o cadă în formă de scoică, iar tu vei fi în ea ca o perlă de preţ… Vino, zeiţă cu părul de aur!

O oră după aceea, amândoi cu cununi de trandafiri şi cu ochii înceţoşaţi, stăteau la masa pe care erau aşezate vase de aur. Îi serveau nişte băieţaşi îmbrăcaţi ca amoraşi, iar ei, bând vin din cupe împodobite cu frunze de iederă, ascultau imnul către Apollo, cântat cu acompaniament de harpă, dirijat de Antemios. Ce le păsa lor că în jurul vilei se ridicau sumbre, dintre dărâmături, hornurile caselor şi că vântul răspândea cenuşa Romei arse? Se simţeau fericiţi şi se gândeau numai la dragostea care le schimbase viaţa într-un vis divin.

Înainte să se fi terminat imnul, intră în sală sclavul atriensis.

Stăpâne, zise el cu o voce în care vibra neliniştea, un centurion cu un detaşament de pretorieni e la poartă şi din porunca împăratului doreşte să te vadă.

Cântecul şi acordurile harpei încetară. Neliniştea îi cuprinse pe toţi cei de faţă, căci în relaţiile cu prietenii împăratul nu se folosea de obicei de pretorieni, iar venirea lor nu vestea nimic bun în vremurile acelea. Petronius singur rămase liniştit. Spuse, parcă plictisit:

Ar fi putut să mă lase măcar să-mi mănânc liniştit prânzul. Se întoarse spre atriensis:

Să intre!

Sclavul dispăru după draperie; o clipă mai târziu, se auziră paşi grei şi în sală intră centurionul Aper, pe care Petronius îl cunoştea, îmbrăcat tot în armură şi cu cască de fier pe cap.

Nobile stăpân, zise acesta, iată un mesaj de la împărat.

Petronius întinse leneş mâna sa albă, luă tăbliţa şi, după ce-şi aruncă privirea peste ea, o dădu cu toată liniştea Eunicei.

Va citi diseară un nou cânt din Troiada, spuse el, şi mă invită să vin.

Eu am ordin să înmânez mesajul, spuse centurionul.

Da. Nu va fi răspuns. Dar poate c-ai vrea, sutaşule, să stai puţin cu noi şi să goleşti o cupă de vin?

Îţi mulţumesc, nobile stăpân! O cupă de vin voi bea cu plăcere în sănătatea ta, dar să stau nu pot, căci sunt în serviciu.

De ce ţi s-a dat ţie această misiune în loc să-mi fie trimis mesajul printr-un sclav?

Nu ştiu, stăpâne. Poate pentru că am fost trimis în direcţia asta cu o altă poruncă.

Ştiu, spuse Petronius, împotriva creştinilor.

Da, stăpâne.

Urmărirea a început demult?

Unele detaşamente au fost trimise în Transtiberim încă înainte de prânz.

Spunând acestea, centurionul vărsă puţin vin din cupă în cinstea lui Marte, apoi o bău şi spuse:

Zeii să-ţi dea, stăpâne,