Ia şi cupa asta, spuse Petronius.

Apoi făcu semn lui Antemios să continue imnul către Apollo.

„Barbă-Arămie începe să se joace cu mine şi cu Vinicius, îşi zise el, când harpele răsunară din nou. I-am ghicit intenţia. A vrut să mă sperie, trimiţând invitaţia prin centurion. Diseară, au să-l întrebe pe sutaş, în ce chip l-am primit. Nu, nu! N-ai să te bucuri prea mult, momâie răutăcioasă şi crudă! Ştiu că nu uiţi insulta, ştiu că n-am să scap de moarte, dar dacă îţi închipui că am să te privesc cu implorare în ochi, că ai să vezi pe faţa mea spaima şi umilinţa, te înşeli.”

Împăratul scrie, stăpâne: „Vino, dacă îţi face plăcere”, spuse Eunice. Ai să te duci?

Sunt într-o dispoziţie excelentă şi pot asculta chiar şi versurile lui, răspunse Petronius, aşa că am să mă duc, cu atât mai mult cu cât Vinicius nu poate să meargă.

După prânz şi obişnuita plimbare, Petronius se lăsă în grija sclavelor care-i frizau părul şi a celor care-i aranjau faldurile togii, şi o oră mai târziu, frumos ca un zeu, porunci să fie dus la Palatin. Ora era târzie, seara liniştită, caldă, luna lumina atât de puternic, încât lampadarii care mergeau în faţa lecticii stinseră torţele. Pe străzi şi printre ruine, se târau grupuri de oameni beţi, înfăşuraţi în iederă şi caprifoliu, ducând în mâini ramuri de mirt şi laur, luate din grădinile împăratului. Abundenţa de cereale şi aşteptarea viitoarelor jocuri umpleau de veselie inimile oamenilor. Pe ici, pe colo, se auzeau cântece slăvind „noaptea divină” şi dragostea. Pe alocurea, se dansa la lumina lunii. De câteva ori sclavii trebuiră să strige, cerând loc pentru lectica „nobilului Petronius” şi atunci mulţimea se dădea la o parte, ovaţionându-şi favoritul.

El se gândea la Vinicius şi se mira că nu are nici o veste de la el. Era epicurian şi egoist, însă, discutând ba cu Pavel din Tars, ba cu Vinicius, şi auzind zilnic despre creştini, ceva se clintise şi-n sufletul lui, chiar dacă nu-şi dădea seama de asta. Se treziseră şi-n el unele sentimente cum nu mai cunoscuse până atunci. În afară de propria-i persoană, începu să fie preocupat şi de alţi oameni. De altfel, de Vinicius fusese întotdeauna ataşat, căci în copilărie o iubise mult pe mama acestuia, care lui îi era soră. Acum, luând parte la necazurile vieţii lui, le privea cu acelaşi interes cu care ar fi urmărit o tragedie.

Nu-şi pierduse speranţa că Vinicius a ajuns înaintea pretorienilor şi că a fugit cu Ligia, sau că, în ultimă instanţă, a luat-o cu forţa de la pretorieni. Ar fi preferat însă să fie sigur, căci era convins că va avea de răspuns la diferite întrebări, pentru care era mai bine să fie pregătit.

Oprindu-se în faţa casei lui Tiberius, coborî din lectică şi după o clipă intră în atrium-ul plin de curteni. Prietenii de ieri, miraţi că fusese invitat, se dădeau la o parte, însă el înainta printre ei, frumos, degajat, nepăsător şi atât de sigur de sine, de parc-ar fi fost el în situaţia să împartă favoruri. Văzându-l aşa, unii se neliniştiră, întrebându-se dacă nu cumva s-au grăbit arătându-i indiferenţă.

Împăratul se prefăcu a nu-l vedea, arătându-se foarte prins într-o discuţie, şi nu-i răspunse la plecăciune. În schimb, Tigellinus se apropie de el şi zise:

Bună seara, arbitre al eleganţei! Continui oare să susţii că nu creştinii au dat foc Romei?

Petronius ridică din umeri şi, bătându-l pe umăr ca pe un libert, răspunse:

Tu ştii tot aşa de bine ca şi mine ce să crezi despre asta.

Nu îndrăznesc să mă compar cu tine în ce priveşte înţelepciunea.

E-n avantajul tău; dacă ai risca aşa ceva, acum când împăratul ne va citi o nouă parte din Troiada, ar trebui să emiţi o părere cât de cât acceptabilă, în loc să ţipi ca păunul.

Tigellinus îşi muşcă buzele. Nu era prea bucuros că împăratul se hotărâse să citească azi un nou cânt, căci oferea un teren pe care nu se putea lua la întrecere cu Petronius. În timpul declamării, fără să vrea, dintr-o veche obişnuinţă, Nero îşi întorcea mereu privirile spre Petronius, urmărind atent şi cele mai mici schimbări ale fizionomiei lui. Petronius asculta cu sprâncenele încruntate, uneori aprobând, alteori concentrându-se parc-ar fi vrut să audă mai bine. Apoi ba lăudă, ba critică, cerând corectarea sau şlefuirea unor versuri. Nero îşi dădea seama că ceilalţi, în laudele lor exagerate, nu se gândesc decât la propria lor persoană şi că numai Petronius priveşte poezia ca poezie, că numai el singur se pricepe, şi dacă o laudă, poţi fi sigur că e demnă de laudă. Încetul cu încetul, începu să discute cu el, intrând în controverse, iar când Petronius, la urmă, puse la îndoială buna alegere a unei expresii, Nero spuse:

Ai să vezi la ultimul cânt, pentru ce am folosit-o.

„Ah! se gândi Petronius. Deci am să mai apuc şi ultimul cânt”. Mulţi, auzind aceste cuvinte, îşi ziseră în gând:

„Vai mie! Petronius, dacă îi dai răgaz, poate recâştiga vechile poziţii şi chiar să-l răstoarne pe Tigellinus”.

Şi începură din nou să se apropie de el. Sfârşitul serii însă fu mai puţin fericit. În clipa când Petronius îşi luă rămas bun, împăratul întrebă deodată cu ochii mijiţi, cu o expresie de răutăcioasă bucurie pe faţă:

Dar Vinicius de ce n-a venit?

Dacă Petronius ar fi fost sigur că Vinicius cu Ligia sunt în afara porţilor oraşului, ar fi răspuns: „S-a căsătorit cu permisiunea ta şi a plecat”. Însă, văzând zâmbetul ciudat al lui Nero, răspunse:

Chemarea ta, divine, nu l-a aflat acasă.

Spune-i că-mi face plăcere să-l văd, adăugă Nero, şi mai spune-i din partea mea să nu lipsească de la jocurile la care se vor produce creştinii.

Pe Petronius îl neliniştiră cuvintele acestea, părându-i-se o aluzie directă la