Ligia. Urcându-se în lectică, porunci să fie dus şi mai repede decât de dimineaţă. Însă nu era uşor. În faţa casei lui Tiberius se înghesuia o mulţime gălăgioasă şi beată, care însă nu mai cânta, nici nu mai dansa, ci se agita, parcă revoltată. De departe, se auzeau nişte strigăte pe care la început Petronius nu le înţelese, dar care, devenind tot mai puternice, creşteau, până când se transformară într-un urlet sălbatic:

Creştinii să fie daţi leilor!

Lecticile strălucitoare ale curtenilor înaintau cu greu prin mulţimea care urla. Din adâncul străzilor arse, soseau în goană mereu alte grupuri care, auzind strigătul, începeau să-l repete. Se transmitea din gură în gură vestea că urmărirea durează de la prânz, că au fost prinşi foarte mulţi incendiatori. Curând, din străzile vechi şi cele noi, din fundături, de pe ruinele din jurul Palatinului, de pe dealuri şi din grădini răsunau în toată Roma, cât era de lungă şi de lată, urlete din ce în ce mai furioase:

Creştinii să fie daţi leilor!

„O turmă! gândi Petronius cu dispreţ. Un popor demn de împăratul său!”

O astfel de lume, întemeiată pe violenţă şi cruzime, prin care depăşea şi pe barbari, menţinută prin crime, dresată prin desfrâu, nu putea să dureze. Roma era stăpâna lumii, dar şi buboiul ei. Mirosea a cadavru. Se vorbea uneori despre asta chiar printre curteni, însă lui Petronius nu-i apăruse niciodată atât de clar în faţa ochilor acest adevăr. Acum abia vedea limpede că împodobitul car în care stă Roma în postura de învingător purtat în triumf, târând după sine o turmă întreagă de popoare subjugate, merge spre prăpastie. Viaţa oraşului care stăpânea lumea îi apăru ca un convoi de bâlci, o orgie care trebuie, în cele din urmă, să se sfârşească.

Acum înţelese că numai creştinii au principii noi de viaţă, dar era convins că în curând n-are să mai rămână nici urmă de creştin. Şi atunci ce-are să fie?

Convoiul de bâlci va merge mai departe sub conducerea lui Nero, iar dacă Nero va pieri, se va găsi altul ca el sau mai rău. Dintr-un asemenea popor şi din asemenea patricieni, n-are cum să se ivească unul mai bun. Va fi o nouă orgie, mai respingătoare, mai odioasă decât până acum.

O orgie însă nu poate dura veşnic. După aceea trebuie să mergi la culcare, fie şi numai de oboseală.

Gândindu-se la asta, Petronius se simţi el însuşi grozav de obosit. Oare merită să trăieşti şi încă într-o continuă nesiguranţă, numai pentru a constata o astfel de rânduială a lumii? Geniul morţii doar nu-i mai puţin frumos decât geniul somnului. Are şi el aripi uneori!

Lectica se opri în faţa intrării. Portarul, atent, deschise uşa în acelaşi moment.

Nobilul Vinicius s-a întors? îl întreabă Petronius.

Acum o clipă, stăpâne, răspunse sclavul. „Deci n-a putut-o lua!” se gândi Petronius.

Şi, lepădând toga, alergă în atrium. Vinicius stătea pe un trepied, cu capul aplecat până aproape de genunchi şi cu mâinile la tâmple. Când auzi paşi, îşi ridică chipul împietrit, în care numai ochii luceau febril.

Ai ajuns prea târziu? întrebă Petronius.

Da. Au întemniţat-o înainte de prânz. Se lăsă o clipă de tăcere.

Ai văzut-o?

Da.

Unde-i?

În închisoarea Mamertină.

Petronius se cutremură, privind foarte intrigat la Vinicius. Acesta înţelese.

Nu, spuse el. N-au închis-o în Tullianum, nici chiar în închisoarea de la mijloc. L-am plătit pe un paznic să-i cedeze camera lui. Ursus s-a aşezat în prag şi o păzeşte.

Ursus de ce n-a apărat-o?

Au trimis cincizeci de pretorieni. Şi Linus nu i-a dat voie.

Dar Linus?

Linus trage să moară. De aceea nu l-au luat.

Ce urmăreşti să faci?

S-o salvez, sau să mor împreună cu ea! Şi eu cred în Christos.

Vinicius vorbea în aparenţă liniştit, dar în vocea lui era ceva atât de sfâşietor, încât inima lui Petronius vibra cu sinceră milă.

Te înţeleg, spuse el, dar cum vrei s-o salvezi?

I-am plătit pe paznici, mai întâi, pentru ca s-o scutească de insulte, şi în al doilea rând, să n-o împiedice să fugă.

Când?

Mi-au spus că nu pot să mi-o dea imediat, căci se tem. Când închisorile au să se umple de oameni şi când o să se piardă socoteala arestaţilor, atunci au să mi-o dea. Însă asta în ultimă instanţă! Mai întâi salveaz-o tu pe ea şi pe mine! Eşti prieten cu împăratul. El însuşi mi-a dat-o. Du-te la el şi salvează-mă!

În loc de răspuns, Petronius chemă un sclav şi, poruncindu-i să aducă două mantii negre şi două săbii, se adresă lui Vinicius:

Am să-ţi povestesc pe drum. Deocamdată, ia mantia, ia arma şi hai la închisoare. Acolo dă paznicilor o sută de mii de sesterţi, dă de două, de cinci ori mai mult, numai să-i dea drumul Ligiei imediat. Altfel are să fie prea târziu.

Să mergem, spuse Vinicius.

Peste câteva clipe, amândoi se aflau în stradă.

Acum, ascultă-mă, spuse Petronius. N-am vrut să pierdem timpul. Am căzut în dizgraţie. Propria mea viaţă atârnă de un fir de păr şi de aceea nu pot obţine nimic de la împărat. Mai mult! Sunt sigur că ar proceda exact dimpotrivă. Dacă n-ar fi aşa, te-aş fi sfătuit eu oare să fugi cu Ligia sau s-o răpeşti? Doar dacă reuşeşti să scapi, mânia împăratului o să se întoarcă împotriva mea. Astăzi mai degrabă ar face ceva la rugămintea ta, decât la a mea. Dar nu conta nici pe asta. Scoate-o pe Ligia din închisoare şi fugi! Nu-ţi mai rămâne nimic altceva de făcut. Dacă nu vei reuşi, atunci îţi rămâne timp să cauţi alte mijloace. Află, deocamdată, că pe Ligia au