închis-o numai pentru credinţa în Christos. Pe ea şi pe tine vă urmăreşte mânia Poppeii. Tu ai uitat că ai jignit-o pe Augusta, că ai respins-o? Iar ea ştie că ai respins-o pentru Ligia, pe care, şi aşa a urât-o de la prima vedere. Doar şi mai înainte s-a străduit s-o piardă, acuzând-o de moartea copilului ei. În ceea ce s-a întâmplat e mâna Poppeii! Cum îţi explici că Ligia a fost prima întemniţată? Cine a putut să le arate casa lui Linus? Îţi spun că au spionat-o de mult! Ştiu că îţi sfâşii inima şi că-ţi iau ultima picătură de speranţă, dar ţi-o spun anume ca să ştii că dacă n-o eliberezi înainte ca lor să le treacă prin gând că ai să încerci, veţi pieri amândoi.

Da! Înţeleg! răspunse Vinicius cu voce surdă.

Din cauza orei târzii, străzile erau deşarte. Discuţia lor însă fu întreruptă de un gladiator beat, care venea din direcţia opusă. Se rezemă de Petronius, punându-şi mâna pe umărul lui, şi, suflându-i în faţă un iz acru de vin, urlă răguşit:

Creştinii să fie daţi leilor!

Ascultă, mirmilonule{138}, zise Petronius liniştit, îţi dau un sfat bun: vezi-ţi de drum!

Atunci beţivul îl apucă de braţ:

Strigă cu mine, altfel îţi sucesc gâtul: creştinii să fie daţi leilor!

Nervii lui Petronius erau încordaţi până la paroxism. Aceste ţipete îl exasperaseră încă de la ieşirea din Palatin, urmărindu-l ca un coşmar. Când văzu pumnul uriaşului ridicat deasupra lui, ajunse la capătul răbdării.

Prietene, spuse el, puţi a vin şi-mi stai în cale!

Şi vorbind astfel, îi înfipse în piept până în plăsele stiletul scurt cu care se înarmase, plecând de acasă. Pe urmă, luându-l de braţ pe Vinicius, continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:

Împăratul mi-a declarat astăzi: „Spune-i din partea mea lui Vinicius să fie de faţă la jocurile la care au să se producă creştinii”. Înţelegi ce înseamnă asta? Vor să-şi facă o distracţie din durerea ta. Lucrul e aranjat. Poate că de aceea încă n-am fost întemniţaţi tu şi eu. Dacă nu izbuteşti s-o scoţi imediat, atunci… nu ştiu!… Eventual ar putea să intervină Acteea pentru tine, dar va obţine ceva?… Domeniile tale din Sicilia ar putea, de asemenea, să-l tenteze pe Tigellinus. Încearcă.

Îi dau tot ce posed, răspunse Vinicius.

De la Carinae la Forum nu era prea departe, aşa că în curând ajunseră. Noaptea începuse să pălească şi zidurile cetăţii se reliefau clar.

Când cotiră spre închisoarea Mamertină, Petronius se opri şi spuse:

Pretorienii!… Prea târziu!

Închisoarea era înconjurată de un şir dublu de soldaţi. Lumina zorilor arginta căştile lor şi ascuţişul lăncilor.

Faţa lui Vinicius se făcu albă ca marmura.

Să mergem! spuse el.

Curând, se aflau în faţa şirului de soldaţi. Petronius care, înzestrat cu o memorie extraordinară, îi cunoştea nu numai pe cei mai mari în grad, dar chiar şi pe cei mai mulţi dintre soldaţii pretoriului, zări imediat pe un comandant de cohortă şi-i făcu semn.

Ce-i asta, Niger? spuse el. V-au poruncit să păziţi închisoarea?

Da, nobile Petronius. Prefectul se teme să nu se încerce răpirea incendiatorilor.

Aveţi poruncă să nu daţi drumul la nimeni? întrebă Vinicius.

Nu, stăpâne. Cunoscuţii îi pot vizita pe cei închişi şi în felul acesta vom prinde mai mulţi creştini.

Atunci dă-mi drumul! spuse Vinicius.

Şi, strângându-i mâna lui Petronius, îi spuse:

Du-te la Acteea, iar eu voi veni să aflu ce răspuns ţi-a dat.

Să vii, răspunse Petronius.

În clipa aceea, de sub pământ şi din spatele zidurilor groase, răsună un cântec. La început slab, înăbuşit, apoi tot mai intens. Voci de bărbaţi, femei, copii, se uneau într-un cor armonios. Întreaga închisoare începu în liniştea zorilor să cânte ca o harpă. Nu era un cântec de tristeţe, nici de disperare. Dimpotrivă, răsunau în el bucuria şi triumful.

Soldaţii se priviră uimiţi. Pe cer se iveau primele raze ale aurorei.

 

 

Capitolul  LII

 

 

Strigătul „Creştinii să fie daţi leilor!” răsuna fără încetare în toate cartierele oraşului.

În prima clipă, nu numai că nimeni nu s-a îndoit că ei erau adevăraţii făptaşi ai dezastrului, dar nici nu voia să se îndoiască, deoarece pedepsirea promitea să devină o extraordinară distracţie pentru popor. S-a răspândit însă părerea că dezastrul n-ar fi luat proporţii atât de îngrozitoare, dacă n-ar fi fost la mijloc mânia zeilor, aşa că se impuseră piacula, adică jertfe de purificare. Urmând prescripţiile Cărţilor Sibiline{139}, Senatul organiză festivităţi şi rugi publice către Vulcan, Ceres şi Proserpina. Matroanele aduceau jertfe Iunonei. O procesiune de femei se duse până la malul mării să ia apă cu care să stropească statuia zeiţei. Femeile căsătorite pregăteau ospeţe pentru zei şi vegheau noaptea. Toată Roma se purifica de păcate, aducea jertfe ca să-şi atragă bunăvoinţa Nemuritorilor. Între timp, printre ruine se trasau străzi noi, largi. Ici şi colo, se şi aşeza temelia unor case splendide, palate şi temple. Mai înainte de orice însă, se construiau în mare grabă uriaşe amfiteatre de lemn, în care urmau să-şi dea sufletul creştinii. Imediat după consfătuirea din casa lui Tiberius, porniră porunci la proconsuli să furnizeze animale sălbatice. Tigellinus goli vivariile tuturor oraşelor italice, chiar şi ale celor mai mici. Din porunca lui s-au organizat în Africa vânători uriaşe, la care trebuia să ia parte toată populaţia locală. Au fost aduşi elefanţi şi tigri din Asia, crocodili şi hipopotami din Nil, lei din Atlas, lupi şi urşi din Pirinei, câini îndârjiţi din Hibernia, câini moloşi din Epir, bivoli şi, zimbri crunţi din Germania. Din cauza numărului de întemniţaţi, jocurile urmau să întreacă prin grandoare tot ce se văzuse până atunci. Împăratul voia să înece în sânge amintirea incendiului, îmbătând Roma de propria-i cruzime.

Poporul aţâţat îi ajuta pe