vigili şi pe pretorieni în vânătoarea de creştini. De altfel, nu era un lucru dificil, căci creştinii aşezaţi în grupuri, cu corturile laolaltă cu restul populaţiei, prin grădini, îşi recunoşteau în gura mare religia. Când erau împresuraţi, îngenuncheau şi, cântând, se lăsau luaţi fără a opune rezistenţă. Răbdarea lor nu făcea decât să sporească mânia poporului, care, neînţelegând-o, o considera drept îndârjire şi înrăire în crime. Pe urmăritori îi cuprindea furia. Uneori, mulţimea îi smulgea pe creştini din mâinile pretorienilor şi-i sfâşia pe loc; femeile erau târâte de păr până la închisoare, copiii erau izbiţi cu capul de pietre. Mii de oameni, zi şi noapte, alergau, urlând, pe străzi. Victimele erau căutate printre dărâmături, în hornuri şi pivniţe. În faţa închisorilor, în jurul focurilor şi butoaielor cu vin se organizau ospeţe bachice şi jocuri. Seara, ascultau încântaţi răgetele animalelor, de care răsuna tot oraşul, închisorile erau înţesate şi zilnic mulţimea şi pretorienii mânau noi victime. Mila dispăruse. Se părea că oamenii uitaseră să vorbească şi în nebunia lor sălbatică nu mai ţineau minte decât de un singur strigăt: „Creştinii să fie daţi leilor!” Veniseră zile fierbinţi şi nopţi sufocante, cum nu fuseseră niciodată înainte; aerul dospea de nebunie, sânge, crime.

La cruzimea asta nemăsurată, creştinii răspundeau cu o dorinţă tot atât de nemăsurată de martiriu. Adepţii lui Christos mergeau de bunăvoie la moarte, sau chiar o căutau, până când nu i-au oprit ordinele aspre ale superiorilor. La recomandarea lor, începură să se întâlnească numai în afara oraşului, în catacombele de pe calea Appia şi în viile din afara oraşului, proprietatea patricienilor creştini, dintre care încă nu fusese nici unul închis. În Palatin se ştia că printre adepţii lui Christos sunt şi Flavius, şi Domitilla, şi Pomponia Graecina şi Cornelius Pudens, şi Vinicius. Împăratul însă se îndoia că populaţia s-ar lăsa convinsă că asemenea oameni au dat foc Romei şi, pentru că era vorba în primul rând de convingerea poporului, pedeapsa şi răzbunarea fu amânată pentru mai târziu. Alţii credeau că pe patricienii aceia i-a salvat influenţa Acteii. Era o părere greşită. Petronius, după ce se despărţise de Vinicius, se dusese la Acteea să ceară ajutor pentru Ligia, însă ea nu putu să-i ofere decât lacrimi, căci trăia în uitare şi durere, tolerată numai în măsura în care se ascundea de Poppea şi de împărat.

O vizită totuşi pe Ligia în închisoare, îi aduse veşminte şi hrană şi mai ales o puse la adăpost de jigniri din partea paznicilor închisorii, cumpăraţi de mai înainte.

Totuşi Petronius, neputând uita că dacă nu s-ar fi amestecat, dând ideea de a o lua pe Ligia din casa lui Aulus, ea probabil nu s-ar afla acum în închisoare, şi în afară de asta, dorind să câştige duelul cu Tigellinus, nu-şi cruţa nici timpul şi nici intervenţiile. În curs de câteva zile, se văzu cu Seneca, cu Domitius Afer, cu Crispinilla, prin care voia să ajungă la Poppea, cu Terpnos, cu Diodor, cu frumosul Pitagora şi, în cele din urmă, cu Aliturus şi Paris, cărora împăratul, de obicei, nu le refuza nimic. Cu ajutorul lui Chrysothemis, care devenise amanta lui Vatinius, se strădui să-şi atragă chiar şi sprijinul acestuia, fiind larg faţă de el şi de alţii, atât în promisiuni, cât şi cu bani.

Toate aceste strădanii fură zadarnice. Seneca, nesigur de ziua sa de mâine, începuse să-i explice că creştinii, chiar dacă într-adevăr n-au incendiat Roma, trebuie să fie lichidaţi pentru binele oraşului. Justifica adică viitorul măcel printr-o raţiune de stat. Terpnos şi Diodor luară banii şi nu făcură în schimb nimic. Vatinius îl informă pe împărat că s-a încercat cumpărarea lui. Numai singur Aliturus, care la început avea o atitudine duşmănoasă faţă de creştini, acum, fiindu-i milă de ei, îndrăzni să pomenească împăratului de fata întemniţată şi să-l roage pentru ea, însă nu obţinu nimic în afara răspunsului:

Crezi oare că am un suflet mai mărunt decât al lui Brutus, care, pentru binele Romei, nu şi-a cruţat proprii fii?

Când îi repetă lui Petronius răspunsul, acesta spuse:

De vreme ce a găsit comparaţia cu Brutus, nu mai e nici o speranţă.

Îi părea rău de Vinicius, temându-se ca nu cumva să-şi ia viaţa. „Acum, îşi spunea Petronius, îl mai ţin încă intervenţiile pe care le face ca să salveze fata, întâlnirile cu ea şi însăşi suferinţa, însă când toate încercările au să eşueze şi când se va stinge şi ultima scânteie de speranţă, pe Castor! el n-are să poată supravieţui şi are să se străpungă cu propria-i sabie”. Petronius înţelegea mai uşor că poţi să sfârşeşti în felul acesta, decât să iubeşti şi să suferi astfel. Între timp, Vinicius făcea încă tot ce-i dădea prin minte ca s-o salveze pe Ligia. Făcea vizite curtenilor, şi el, cândva atât de mândru, le cerşea ajutorul. Prin Vitellius, îi oferi lui Tigellinus domeniile sale din Sicilia şi tot ce-ar fi dorit. Tigellinus nevoind să se expună la răzbunarea Augustei, refuză. Să se ducă personal la împărat, să-i cuprindă genunchii şi să-l implore ar fi fost inutil. Vinicius voise, de fapt, să facă şi asta, însă Petronius, auzind de planul lui, îl întrebă:

Şi dacă te refuză, dacă îţi răspunde în glumă sau cu o ameninţare mişelească, ce-ai să faci?

La întrebarea asta faţa lui Vinicius se contractă de durere şi furie. Scrâşni din dinţi ameninţător.

Da! spuse Petronius. De aceea nu te sfătuiesc s-o faci. Închizi toate căile de salvare!

Vinicius se stăpâni şi, trecându-şi palma peste fruntea brobonată de sudoare rece, spuse:

Nu, nu! Sunt creştin!…

Şi ai să uiţi de asta, cum ai uitat şi adineauri. Ai dreptul să te duci pe tine la pierzare, dar nu şi pe ea. Nu uita prin ce-a trecut înainte de moarte fiica lui Seianus.

Vorbind astfel, nu era tocmai sincer, căci îl interesa mai mult viaţa lui Vinicius decât a Ligiei. Ştia însă că numai teama de a n-o pierde pe Ligia o să-l poată opri de la vreun pas