Suferinţele lui Vinicius întrecuseră tot ce poate suporta un suflet de om. Din clipa când Ligia fusese întemniţată şi martirizarea ei devenise o certitudine, nu numai c-o iubea mai mult ca oricând, ci o adora pur şi simplu cu evlavie aproape religioasă, ca pe o divinitate. Gândindu-se că are s-o piardă pe această fiinţă iubită şi sfântă şi că, în afară de moarte, o aşteaptă şi chinuri, mai îngrozitoare chiar decât moartea, sângele îi îngheţa în vine. Fiinţa lui toată devenise un geamăt necontenit. Mintea i se tulbura. Avea uneori senzaţia că-i arde creierul şi că îndată are să-i plesnească. Încetă să se mai întrebe de ce nu vine Christos, milostivul, zeul, să sară în ajutorul adepţilor lui? de ce nu se despică pământul, înghiţind zidurile afumate ale Palatinului şi o dată cu ele pe Nero, pe curteni, tabăra pretorienilor şi întreg acest oraş al crimei? Îşi spunea că Christos n-are această putere, că nu poate să fie altfel, că tot ce se petrece sub ochii lui şi-i frânge inima e un vis. Însă răgetul animalelor îi spunea că-i realitate, bocănitul topoarelor de sub care apăreau arenele îi spunea că asta-i realitatea, iar urletul oamenilor şi închisorile pline i-o confirmau. Atunci şi credinţa lui în Christos se clătina, adăugând un nou chin pentru el, poate cel mai îngrozitor din toate.

Iar Petronius îi spunea:

Nu uita prin ce a trecut înainte de moarte fiica lui Seianus.

Capitolul  LIII

Totul era zadarnic. Vinicius se înjosi într-atât, încât căută sprijin la liberţii şi sclavele împăratului şi ale Poppeii, plătind promisiunile lor vane, încercând să-i atragă de partea lui prin daruri bogate. Îl găsi pe primul soţ al Augustei, Rufirus Crispinus, şi obţinu de la el o scrisoare. Dărui vila din Antium fiului ei din prima căsătorie, lui Rufius, reuşind doar să-l înfurie pe împărat, care-l ura pe fiul acesta vitreg. Printr-un trimis special îi scrise celui de-al doilea soţ al Poppeii, lui Otho, în Spania, oferindu-i întreaga sa avere şi pe sine însuşi, până când, în cele din urmă, îşi dădu seama că era doar o jucărie în mâinile oamenilor, că dacă s-ar fi prefăcut că puţin îi pasă de întemniţarea Ligiei ar fi eliberat-o poate mai repede. Ceea ce observă şi Petronius.

Între timp, zilele se scurgeau una după alta. Amfiteatrele erau gata. Se împărţeau tessere, adică semne de intrare la ludus matutinus. Însă de data asta jocurile acestea de „matineu” aveau să dureze săptămâni şi luni de zile din cauza numărului nemaipomenit de mare al victimelor. Nici nu mai ştiau unde să-i întemniţeze pe creştini. Închisorile erau ticsite. Se iviseră frigurile. Puticuli, adică gropile comune în care erau îngropaţi sclavii, începuseră a se umple. De teamă ca bolile să nu se răspândească în tot oraşul, autorităţile hotărâră să se grăbească.

Şi toate aceste, veşti ajungeau la urechile lui Vinicius, stingând în el ultimele scăpărări ale speranţei. Până mai existase un răgaz, putuse să-şi facă măcar iluzii că are să obţină ceva, însă acum nu mai era nici acest răgaz. Spectacolele urmau să înceapă. Ligia putea să fie dusă în orice moment în cuniculum{140}-ul circului, de unde nu mai exista altă ieşire decât în arenă. Vinicius, neştiind unde o va arunca soarta şi cruzimea stăpânirii, începu să umble pe la toate circurile, să-i cumpere pe paznici şi pe bestiari, să le ceară lucruri pe care ei nu le puteau împlini. Uneori, îşi dădea seama că se zbate atâta, doar ca să-i facă moartea mai puţin îngrozitoare, şi atunci simţea că în loc de creieri are în cap cărbuni încinşi.

Nici nu se gândea să-i supravieţuiască. Hotărâse să piară o dată cu ea. Se temea numai ca durerea să nu-l ucidă mai înainte. Prietenii lui şi Petronius erau convinşi că ziua în care împărăţia umbrelor se va deschide înaintea lui nu era prea departe. Faţa lui Vinicius se făcuse cenuşie, ca măştile de ceară ţinute în lararii. I se întipărise pe chip uimirea, de parcă n-ar fi înţeles ce se întâmplă. Când cineva îi vorbea, îşi ducea mâinile la tâmple, cu o mişcare mecanică, şi se uita speriat, năuc, nedumerit la interlocutor. Nopţile şi le petrecea împreună cu Ursus, în închisoare, la uşa Ligiei, iar dacă ea îi poruncea să plece şi să se odihnească, se întorcea la Petronius şi se plimba prin atrium până dimineaţa. Sclavii îl găseau adesea îngenuncheat, cu mâinile ridicate la cer, sau zăcând cu faţa la pământ. Se ruga lui Christos, căci el era ultima speranţă. Totul dăduse greş. Ligia putea fi salvată numai printr-o minune, aşa că Vinicius se bătea cu fruntea de plăcile de piatră ale podelei şi implora minunea.

Atâta raţiune îi mai rămăsese ca să înţeleagă că rugăciunea lui Petru înseamnă mai mult decât a lui. Petru i-o promisese pe Ligia, Petru îl botezase, Petru însuşi făcea minuni, aşa că el trebuia să-i aducă salvarea şi ajutorul.

Într-o noapte, se duse să-l caute. Creştinii, dintre care nu mai rămăseseră decât puţini, îl ascundeau acum cu grijă, ferindu-se chiar şi unii de alţii, pentru ca vreunul mai slab de duh să nu-l trădeze fără să vrea, sau într-adins. În învolburarea evenimentelor, Vinicius, preocupat numai de invenţiile pentru salvarea Ligiei, îl pierduse din ochi pe Apostol. De la botezul său, nu-l mai întâlnise decât o dată, înainte de începerea prigoanei. Se duse la săpătorul în coliba căruia fusese botezat şi află de la acesta, că într-o vie de lângă Porta Salaria, proprietatea lui Cornelius Pudens, va avea loc o adunare a creştinilor. Săpătorul se oferi să-l conducă pe Vinicius; asigurându-l că-l va găsi acolo pe Petru. Pe înserate, porniră şi, ieşind dincolo de ziduri, o apucară pe nişte văi pe care creştea trestia şi ajunseră la o vie aşezată într-un loc sălbatic şi ferit. Adunarea se ţinea în şopronul în care, de obicei, se zdrobeau strugurii. Apropiindu-se, urechile lui Vinicius prinseră rumoarea rugăciunii, apoi, după ce