intră înăuntru, zări la lumina palidă a felinarelor câteva zeci de oameni îngenuncheaţi şi cufundaţi în rugăciune. Rosteau un fel de litanie. Vocile bărbăteşti şi femeieşti repetau mereu: „Christoase, îndură-te!” în vocile acestea vibrau o tristeţe şi o durere sfâşietoare.

Petru era acolo. În faţă de tot, îngenuncheat înaintea unei cruci de lemn, bătută în peretele şopronului, se ruga. Vinicius îl recunoscu de departe, după părul lui alb şi mâinile ridicate spre cer. Primul gând al tânărului patrician fu să treacă printre oameni, să se arunce la picioarele Apostolului şi să strige: „Salvează-mă!” însă fie solemnitatea rugăciunii, fie slăbiciunea, îi îndoi genunchii şi, căzând la pământ, la intrare, începu să repete şi el, gemând şi cu mâinile strâns împreunate: „Christoase, îndură-te!” Dac-ar fi fost cât de cât lucid, ar fi înţeles că nu numai el şi-a adus aici durerea, tristeţea şi teama. În toată adunarea nu era un singur suflet de om care să nu fi pierdut fiinţe dragi. Cei mai zeloşi şi cei mai plini de curaj dintre adepţi erau întemniţaţi şi cu fiecare clipă se răspândeau noi veşti despre înjosirile şi chinurile la care erau supuşi la închisori. Nenorocirea întrecuse toate presupunerile. Rămase doar pumnul acesta de oameni, dar printre ei nu mai era nici o singură inimă care să nu se clatine în credinţa ei şi să nu se întrebe cu îndoială unde-i Christos? De ce îngăduie ca demonul să devină mai puternic decât Dumnezeu?

Ei totuşi îl implorau cu disperare să fie milos. În fiecare suflet mocnise până acum speranţa că El va veni, va nimici răul, îl va arunca în prăpastie pe Nero şi va lua în stăpânire lumea… Se mai uitau încă la cer, mai ascultau încă, se mai rugau încă, tremurând. Şi Vinicius, pe măsură ce repeta: „Christoase îndură-te!”, era cuprins de exaltare, ca atunci, în coliba săpătorului. Iată, îl cheamă din adâncul durerii, din abis, îl cheamă Petru. Din clipă în clipă, se va despica cerul, pământul se va cutremura din temelii şi va coborî El, orbitor de luminos, cu stele la picioare, milos, dar şi ameninţător. El, care-i va ridica la ceruri pe credincioşii săi şi va porunci hăului să-i înghită pe prigonitori.

Vinicius îşi acoperi faţa cu mâinile şi se prăbuşi la pământ. Deodată, îl înconjură liniştea, părea că teama a îngheţat strigătele pe buzele tuturor celor de faţă. I se părea că trebuie neapărat să se întâmple ceva, că va urma o minune. Era convins că în clipa în care se va ridica şi va deschide ochii, va zări o lumină care-i va orbi pe muritori şi va auzi o voce care va opri bătaia inimilor.

Însă tăcerea continua. În cele din urmă, fu întreruptă de un plâns de femeie.

Vinicius se ridică şi privi, uluit, înaintea sa.

În şopron, în locul luminilor supranaturale, clipeau flăcăruile mici ale felinarelor şi luna care pătrundea printr-o spărtură din acoperiş, răspândind o lumină argintie. Oamenii, care stăteau îngenuncheaţi alături de Vinicius, ridicau în tăcere feţele ude de lacrimi spre cruce. Ici şi colo, se auzeau hohote, iar de afară se auzea fluieratul încet al paznicilor. Atunci, Petru se sculă şi, întorcându-se spre oameni, zise:

Copii, îndreptaţi-vă cugetele către Mântuitorul nostru şi oferiţi-i lacrimile voastre!

Şi tăcu.

Deodată, dintre cei adunaţi, răsună o voce de femeie plină de reproş amarnic şi de durere fără margini:

Eu sunt văduvă, am avut un singur fiu, care mă ţinea… Dă-mi-l înapoi, Doamne!

Urmă un răstimp de linişte. Petru stătea în faţa grupului îngenuncheat, bătrân, îngrijorat, şi în clipa aceea le apăru ca bătrâneţea şi neputinţa întruchipată. O altă voce începu să se lamenteze:

Călăii le-au necinstit pe fiicele mele şi Christos a îngăduit una ca asta!

Şi o a treia voce:

Am rămas singură cu copiii şi când au să mă ia şi pe mine, cine-o să le dea pâine şi apă?

Apoi a patra:

Pe Linus, pe care l-au cruţat la început, l-au luat apoi şi l-au supus la chinuri, doamne!

Apoi a cincea:

Când ne-om întoarce acasă, au să ne prindă pretorienii. Nu ştim unde să ne ascundem.

Vai nouă! Cine-o să ne apere?

Şi astfel, în liniştea nopţii, plânsetul nu mai contenea. Bătrânul pescar închise ochii, clătinându-şi capul alb, în faţa acestei dureri şi spaime omeneşti. Urmă din nou tăcere. Numai paznicii fluierau încetişor afară.

Vinicius sări în picioare, vrând din nou să-şi croiască drum printre oameni până la Apostol şi să ceară de la el salvare, însă parcă deodată s-ar fi căscat o prăpastie în faţa lui şi simţi cum i se taie picioarele. Ce va fi dacă Apostolul îşi va mărturisi neputinţa, dacă va afirma că împăratul roman este mai puternic decât Christos din Nazaret? La acest gând se cutremură. Simţi că în această prăpastie se va prăbuşi nu numai bruma de speranţă câtă i-a mai rămas, ci el însuşi cu Ligia împreună, şi dragostea lui pentru Christos, şi credinţa, şi toate pentru care a trăit, şi va rămâne numai moartea şi noaptea ca o mare nesfârşită.

Între timp, Petru începu să vorbească, la început cu o voce atât de înceată, că abia putea fi auzit:

Copiii mei! Pe Golgota am văzut cum l-au răstignit pe Dumnezeu. Am auzit ciocanele şi am văzut cum s-a ridicat crucea pentru ca mulţimea să vadă moartea Fiului Omului…

…Şi am văzut cum l-au străpuns într-o coastă şi cum a murit. Iar atunci, întorcându-mă la cruce, strigam îndurerat, aşa cum strigaţi voi: „Vai! Vai! Doamne! Tu eşti Dumnezeu! De ce-ai îngăduit asta? De ce-ai murit şi de ce-ai umplut sufletele noastre de amărăciune, când credeam că vă veni împărăţia Ta?”…

…Iar el, Domnul şi Dumnezeul nostru, a treia zi a înviat şi a fost printre noi, până când într-o mare lumină s-a ridicat la ceruri…

Iar noi, văzând cât de mică ne-a fost credinţa, ne-am îmbărbătat inimile şi de atunci semănăm sămânţa lui…

Apoi, întorcându-se în direcţia