De ce vă plângeţi?… Dumnezeu însuşi s-a supus chinurilor şi morţii şi voi vreţi ca pe voi să vă scutească? Oameni cu credinţă mică! Oare aţi înţeles învăţătura Lui, oare El numai viaţa asta v-a promis-o? Iată, vine la voi şi vă spune: „Urmaţi calea mea”, iată vă ridică la el, iar voi vă agăţaţi cu mâinile de pământ, strigând: „Doamne, salvează-ne!” Eu sunt un fir de praf în faţa lui Dumnezeu, însă faţă de voi sunt Apostolul Domnului şi locţiitorul lui, aşa că vă spun în numele lui Christos: nu-i moartea în faţa voastră, ci viaţa, nu chinurile, ci bucurii nemăsurate, nu lacrimi şi suspine, ci cântări, nu robie, ci libertatea! Eu, Apostolul Domnului, îţi spun ţie, văduvo: fiul tău nu moare, ci se naşte întru slavă şi viaţă veşnică şi te vei întâlni cu el! Ţie, tată, căruia călăii ţi-au pângărit fiicele nevinovate, îţi promit că ai să le regăseşti mai albe decât crinii Hebronului! Vouă, mame pe care vă vor răpi de lângă orfani, vouă, care-i veţi pierde pe părinţii voştri, vouă, care vă plângeţi, vouă, care veţi privi la moartea celor iubiţi, vouă, cei îngrijoraţi, nefericiţi, speriaţi, şi vouă care veţi muri în numele lui Christos, vă spun: vă veţi trezi ca dintr-un somn într-o fericire veşnică şi veţi trece din noapte în lumina Domnului! În numele lui Christos, să cadă negura de pe ochii voştri şi să vă întăriţi inimile!

Spunând acestea, ridică mâna, parcă poruncind, iar ei simţiră fiori de viaţă în vine şi un tremur de frică, fiindcă în faţa lor nu stătea un bătrân neputincios, ci un uriaş care îi ridica din praf.

Amin! strigară câteva voci.

În ochii lui strălucea o lumină tot mai intensă. În glasul lui se simţea forţă, atitudinea lui deveni solemnă. Capetele se plecară în faţa lui, iar el continuă:

Semănaţi, plângând, ca să culegeţi în bucurie! De ce vă temeţi de forţa răului? Deasupra pământului, a Romei, a zidurilor oraşului, este Domnul care sălăşluieşte în voi. Pietrele se vor uda de lacrimi, nisipul se va muia de sânge, gropile vor fi pline de trupurile voastre, iar eu vă spun: voi sunteţi învingătorii! Domnul vine să cucerească acest oraş al crimei, al asupririi şi al trufiei, iar voi sunteţi cohortele Lui! Şi aşa cum El a răscumpărat prin chin şi sânge păcatele lumii, aşa o să răscumpăraţi şi voi prin chinuri şi sânge acest culcuş al nelegiuirii… Aceasta vă vesteşte El prin gura mea!

Întinse braţele, privind ţintă undeva sus. În piepturile lor aproape că se oprise bătaia inimii. Erau convinşi că ochii lui văd ceea ce nici unui muritor nu-i este dat să vadă.

Faţa i se schimbă, deveni strălucitoare. Privi o vreme în tăcere, de parcă ar fi amuţit de încântare, pe urmă se auzi iarăşi vocea lui:

Eşti aici, Christoase şi-mi arăţi căile tale!… Cum, Doamne?!… Nu în Ierusalim, ci în oraşul acesta al diavolului vrei să-ţi statorniceşti cetatea de scaun? Aici, pe lacrimile acestea şi pe sângele acesta vrei să-ţi întemeiezi biserica Ta? Aici, unde azi domneşte Nero, va lua fiinţă împărăţia Ta veşnică? O, Doamne, Doamne! Şi porunceşti acestor oameni îngroziţi ca să pună oasele lor la temelia Sionului lumii, iar spiritului meu porunceşti să călăuzească popoarele pământului? Şi iată, reverşi izvorul puterii asupra celor slabi ca să devină tari, şi iată, îmi porunceşti să pasc oile Tale de acum şi până la împlinirea veacurilor… O, Tu slăvit în hotărârile Tale, Tu care porunceşti să învingem. Hosanna! Hosanna!

Cei înspăimântaţi, fură îmbărbătaţi, cei care se îndoiau îşi recâştigară credinţa. Vocile se auziră strigând: „Hosanna! şi „Pro Christo!” apoi se lăsă linişte. Fulgere sclipitoare de vară luminară interiorul şopronului şi feţele palide de emoţie.

Petru, cu ochii pierduţi în viziunea sa, se mai rugă încă multă vreme. Când se trezi, îşi întoarse spre oameni faţa luminată de inspiraţie şi spuse:

Iată, Domnul a învins şovăiala din voi. Duceţi-vă şi voi şi învingeţi în numele Lui!

Deşi era convins că vor învinge, că din lacrimile şi sângele lor se va naşte mântuirea, totuşi vocea îi tremura de emoţie, când începu să-şi ia rămas bun de la ei. Făcând semnul crucii, spuse:

Acum vă binecuvântez, copiii mei, pentru chinuri, pentru moarte, pentru veşnicie!

Ei, strângându-se în jurul lui, îi căzură la picioare strigând: „Noi suntem gata, dar tu, cap sfânt, păzeşte-te, căci tu eşti trimisul care va conduce în locul lui Christos!” Şi, spunând aşa, se agăţară de hainele lui, iar el le puse mâinile pe cap şi-şi luă rămas bun de la fiecare, aşa cum îşi ia rămas bun părintele care-şi trimite copiii într-o călătorie îndepărtată.

Imediat după aceea începură să iasă din şopron, căci se grăbeau să ajungă acasă, iar de acolo la închisori şi în arene. Minţile lor se desprinseseră de pământ. Sufletele îşi luaseră zborul spre veşnicie şi mergeau ca în vis, exaltaţi, să opună credinţa din inima lor forţei şi cruzimii bestiilor.

Pe Apostol îl luă Nereus, un servitor al lui Pudens, şi-l duse pe o cărăruie ascunsă prin vie, la casa sa. În noaptea luminoasă, Vinicius îi urmă şi când ajunseră, în sfârşit, la coliba lui Nereus, el se aruncă la picioarele Apostolului.

Acesta, recunoscându-l, îl întrebă:

Ce doreşti, fiule?

Vinicius, după cele ce auzise în şopron, nu mai îndrăznea să-i ceară nimic. Cuprinzându-i picioarele cu ambele mâini, îşi lipi fruntea de genunchii lui, plângând.

Ştiu, spuse Apostolul. Ţi-au luat fata pe care-o iubeai. Roagă-te pentru ea!

Stăpâne! gemu Vinicius, strângând picioarele Apostolului. Stăpâne ! Eu sunt un biet vierme, dar tu l-ai cunoscut pe Christos, imploră-l, intervino tu pentru ea.

Tremura de durere ca o frunză şi se bătea cu fruntea de pământ, deoarece, cunoscând puterea Apostolului, ştia că numai el singur poate să i-o redea. Petru fu mişcat de durerea lui.

Îşi aminti cum o dată, Ligia, dojenită