de Crispus, se prăbuşise tot aşa la picioarele lui, cerând îndurare. Îşi aminti că o ridicase şi o îmbărbătase. Acum îl ridică şi pe Vinicius.

Fiule, spuse, el, am să mă rog pentru ea, însă tu nu uita ce-am spus celorlalţi oameni care şovăiau, că Dumnezeu însuşi a trecut prin chinurile răstignirii şi nu uita că după viaţa asta începe alta, veşnică.

Ştiu!… Am auzit, răspunse Vinicius, palid, dar vezi, doamne… nu pot! Dacă e nevoie de sânge roagă-l pe Christos să-l ia pe al meu… Eu sunt soldat. Să îndoiască, să întreiască chinul hărăzit ei, am să rezist! Dar s-o salveze pe ea! E încă un copil, doamne, iar El e mai puternic decât împăratul, cred asta! Mai puternic! Tu însuţi ţineai la ea. Tu ne-ai binecuvântat! E încă un copil nevinovat!…

Se aplecă din nou şi, lipindu-şi faţa de genunchii lui Petru, începu să repete:

Tu l-ai cunoscut pe Christos, doamne! Tu l-ai cunoscut. El are să te asculte! Intervino pentru ea!

Petru, cu ochii închişi, se ruga stăruitor.

Fulgere de vară începură să brăzdeze din nou cerul. La lumina lor, Vinicius stătea cu ochii ţintă la buzele Apostolului, aşteptând de acolo sentinţa de viaţă sau de moarte. În linişte, se auzeau prepeliţele, chemându-se prin vii, şi uruitul surd, îndepărtat, al norilor plutind peste Via Salariu.

Vinicius, întreabă Apostolul în cele din urmă, crezi tu oare?

Doamne, oare altfel aş fi venit aici? răspunse Vinicius.

Atunci să-ţi păstrezi credinţa până la sfârşit, căci credinţa mişcă şi munţii din loc. Chiar dacă-ai s-o vezi pe fata aceea sub sabia călăului, sau în gura leului şi tot să crezi că Christos poate s-o salveze. Crede şi roagă-te Lui! Am să mă rog şi eu împreună cu tine.

După aceea, ridicând faţa spre cer, spuse tare:

Milostivule Christos, priveşte la inima aceasta îndurerată şi adu-i mângâiere! Milostivule Christos, îmblânzeşte furtuna! Milostivule, tu care l-ai rugat pe Tatăl să îndepărteze paharul amărăciunii de la buzele tale, îndepărtează-l acum de la buzele acestui serv al Tău! Amin!

Iar Vinicius, ridicând mâinile spre stele, spuse, gemând:

O, Christoase! Sunt al tău! Ia-mă în locul ei!

La răsărit, cerul începea să pălească.

 

Capitolul  LIV

 

 

Plecând de la Apostol, Vinicius se duse la închisoare, cu speranţa renăscându-i în inimă. Undeva, în străfundurile sufletului, se mai zbuciuma de disperare şi teamă, dar căuta să le înăbuşe. I se părea cu neputinţă ca intervenţia trimisului Domnului şi puterea rugăciunii lui să rămână fără nici un rezultat. Se temea să-şi piardă speranţa, se temea să şovăie. „Voi crede în mila Lui, îşi spunea, chiar dac-aş vedea-o în gura leului!” La acest gând, cu toate că tremura sufletul în el şi o sudoare rece îi uda tâmplele, credea. Fiecare bătaie a inimii lui era acum o rugăciune. Începu să înţeleagă cum credinţa mişcă munţii din loc, căci simţea în el o forţă ciudată, pe care nu şi-o cunoscuse înainte. Era convins că ar putea realiza lucruri care ieri nu-i stăteau în putere. Uneori, avea o senzaţie că răul ar fi trecut. Când disperarea răsuna în el, gemând, îşi amintea de noaptea aceea şi de faţa aceea sfântă, ridicată spre cer în rugăciune. „Nu! Christos n-o să-l refuze pe primul său ucenic şi păstorul turmei sale. Christos n-o să-l refuze, iar eu nu voi şovăi!”

Alergă la închisoare ca un sol de veşti bune.

Aici însă îl întâmpină un lucru neaşteptat.

Ostaşii din străjile pretoriene, care se schimbau la închisoarea Mamertină, îi cunoşteau cu toţii şi de obicei nu-i făceau nici cele mai mici greutăţi. De data aceasta, lanţul nu se deschise, în schimb un centurion se apropie de el şi spuse:

Iartă, nobile tribun, azi avem ordin să nu dăm drumul nimănui.

Ordin? repetă Vinicius, pălind.

Soldatul se uită la el cu compătimire şi răspunse:

Da, stăpâne. Ordinul împăratului. În închisoare sunt mulţi bolnavi şi poate că se tem ca vizitatorii să nu răspândească vreo molimă în oraş.

Ai spus că ordinul e numai pentru astăzi.

La prânz, se schimbă străjile.

Vinicius tăcu şi-şi descoperi capul, căci avea senzaţia că pileolus{141}-ul pe care-l purta îl apăsa, parc-ar fi fost de plumb.

Soldatul se apropie şi mai mult şi spuse cu voce şoptită:

Linişteşte-te, stăpâne! Paznicii şi Ursus au grijă de ea.

Spunând acestea, se aplecă şi desenă repede pe placa de piatră cu sabia sa lungă, galică, forma unui peşte.

Vinicius se uită pătrunzător la el.

…Şi eşti pretorian?…

Până când nu voi ajunge acolo, răspunse soldatul, arătând închisoarea.

Şi eu îl cinstesc pe Christos.

Slăvit să fie numele Lui! Ştiu, stăpâne. Nu pot să-ţi dau drumul în închisoare, dar dacă ai să scrii o scrisoare, am s-o dau paznicilor.

Îţi mulţumesc, frate.

Şi, strângând mâna soldatului, plecă. Pileolus-ul i se păru deodată mai uşor. Soarele dimineţii se ridicase deasupra zidurilor închisorii şi, o dată cu lumina lui, pătrundea din nou speranţa în inima lui Vinicius. Soldatul acesta creştin era pentru el un semn al puterii lui Christos. Se opri şi, aţintindu-şi privirile asupra norilor trandafirii care atârnau deasupra Capitoliului şi templului lui Jupiter Stator, spuse:

N-am văzut-o azi, Doamne, dar cred în bunătatea Ta!

Acasă îl aştepta Petronius, care, ca de obicei, „din noapte făcând zi”, se întorsese de puţin timp. Reuşise totuşi să facă o baie şi să se ungă înainte de a se culca.

Am o veste pentru tine, spuse el. Am fost azi la Tullius Senecion, la care a fost şi împăratul. Nu ştiu ce i-o fi venit Augustei că l-a adus cu ea pe micul Rufius… Poate ca prin frumuseţea lui să înmoaie inima împăratului. Din nenorocire, copilul, luat de somn, a adormit în timpul lecturii, cum