i se întâmpla lui Vespasian uneori, ceea ce văzând Ahenobarbus a aruncat cu o cupă în el şi l-a rănit grav. Poppea a leşinat. Toţi l-au auzit pe împărat spunând: „M-am săturat de bastardul ăsta!” ceea ce-i egal cu condamnarea la moarte!

Asupra Augustei cade pedeapsa lui Dumnezeu, răspunse Vinicius, dar de ce-mi spui asta?

Îţi spun pentru că şi pe tine şi pe Ligia vă urmărea mânia Poppeii, iar acum ea-i ocupată cu propria-i nenorocire. Poate c-o să renunţe la răzbunare şi o să poată fi înduplecată mai uşor. Am s-o văd diseară şi am să discut cu ea.

Îţi mulţumesc. Mi-ai dat o veste bună.

Iar tu îmbăiază-te şi odihneşte-te. Ţi-s buzele vinete. N-a rămas decât o umbră din tine.

Vinicius întrebă:

N-ai aflat când va avea loc primul ludus matutinus?

Peste zece zile. Însă au să ia mai întâi alte închisori. Cu cât ne va rămâne mai mult timp, cu atât mai bine. Nu-i încă totul pierdut.

Şi, vorbind astfel, spunea lucruri pe care el însuşi nu le mai credea. Ştia foarte bine că, de vreme ce împăratul, la rugămintea lui Aliturus, găsise răspunsul acela răsunător în care se comparase cu Brutus, nu mai exista nici o speranţă pentru Ligia. Din milă, îi ascunse şi ceea ce auzise la Senecion, că împăratul şi Tigellinus au hotărât să aleagă pentru el şi pentru prietenii lui cele mai frumoase fecioare creştine şi să le necinstească înainte de supliciu, iar celelalte urmau să fie date chiar în ziua spectacolului pretorienilor şi bestiarilor.

Ştiind că Vinicius n-are să vrea să supravieţuiască Ligiei, anume îl amăgea, trezind speranţă în inima lui, mai întâi din compătimire, în al doilea rând, pentru că acest estet voia ca Vinicius, dacă tot trebuie să moară, să moară frumos, nu cu faţa trasă şi cenuşie de durere şi nesomn.

Am să-i spun azi Augustei, zise el, cam aşa: „Salveaz-o pe Ligia pentru Vinicius, iar eu am să-l salvez pe Rufius pentru tine”. Şi am să caut într-adevăr s-o fac. La Ahenobarbus, un cuvânt spus la momentul potrivit poate să salveze sau să piardă pe oricine. În cel mai rău caz, mai câştigăm timp.

Îţi mulţumesc, repetă Vinicius.

Cea mai bună mulţumire ar fi pentru mine să mănânci şi să te odihneşti. Pe Atena! Ulise în timpul celor mai mari nenorociri se gândea la somn şi la mâncare. Cu siguranţă că iar ai stat toată noaptea în închisoare.

Nu, răspunse Vinicius. Am vrut să mă duc în zori la închisoare, s-a dat însă un ordin să nu lase pe nimeni să intre. Află, tu, Petronius, dacă ordinu-i numai pentru astăzi, sau dacă-i până la jocuri.

Am să aflu în noaptea asta şi mâine dimineaţă am să-ţi spun pe cât timp şi de cea fost dat ordinul. Acum, chiar dacă Helios ar trebui de supărare să coboare în ţinuturile cimeriene, eu tot mă duc să mă culc, iar tu urmează-mi pilda. Se despărţiră, însă Vinicius se duse în bibliotecă să-i scrie Ligiei.

Când termină, duse scrisoarea personal şi o înmână centurionului creştin, care plecă imediat cu ea în închisoare. După câteva clipe se întoarse cu salutări de la Ligia şi cu promisiunea că încă astăzi are să-i aducă răspuns de la ea.

Vinicius însă nu voia să se întoarcă acasă, aşa că, aşezându-se pe o piatră, aşteptă scrisoarea Ligiei. Soarele se ridicase sus pe cer. Prin Clivus Argentarius se scurgea, ca de obicei, spre Forum o mulţime de oameni. Negustorii îşi lăudau mărfurile, ghicitorii îşi ofereau serviciile trecătorilor, cetăţenii păşeau gravi spre rostre să-i asculte pe oratorii ocazionali, sau să-şi împărtăşească unul altuia cele mai noi veşti. Pe măsură ce căldura creştea, grupurile de gură-cască se retrăgeau sub porticurile templelor, de sub care zburau în fiecare moment stoluri întregi de porumbei, bătând puternic din aripi, strălucind cu penele lor albe în lumina soarelui, pe fondul de azur al cerului.

Din cauza luminii prea puternice, a zgomotului, a căldurii şi a oboselii nespuse, ochii lui Vinicius începură să se împăienjenească. Strigătele monotone ale băieţilor care jucau alături mora şi cadenţa paşilor soldaţilor îl îmbiau la somn. De câteva ori mai ridică capul, privind la închisoare, apoi, rezemându-şi tâmpla de un bolovan de stâncă, suspină ca un copil care s-a potolit după ce-a plâns mult şi adormi.

Şi avu un vis. Se făcea că o duce noaptea pe braţe pe Ligia printr-o vie necunoscută, iar înaintea lor mergea Pomponia Graecina cu un felinar în mână şi le lumina calea. O voce, parcă a lui Petronius, striga după el din depărtare: „Întoarce-te!” însă el nu dădea atenţie chemării şi mergea mai departe după Pomponia, până ajunseră la o colibă în pragul căreia stătea Petru, Apostolul. Atunci, el i-o arătă pe Ligia şi spuse: „Venim de la arenă, doamne, dar nu putem s-o trezim. Trezeşte-o tu!” Iar Petru răspunse: „Christos însuşi va veni s-o trezească! “

Pe urmă, imaginile se amestecară. Îi văzu în vis pe Nero şi pe Poppea ţinându-l în braţe pe micul Rufius cu fruntea însângerată, pe care o spăla Petronius, pe Tigellinus, care presăra cenuşă peste masa plină de mâncări scumpe, pe Vitellius înfulecând mâncărurile acelea şi mulţi alţi curteni stând la petrecere.

El însuşi şedea lângă Ligia, însă printre mese se plimbau lei, cărora le picura sânge din bărbile galbene. Ligia îl ruga s-o scoată de acolo, dar pe el îl cuprinsese o slăbiciune atât de mare, încât nu putea nici să se mişte. După aceea, vedeniile se învălmăşiră şi, în cele din urmă, totul se cufundă în beznă.

Din somnul adânc îl treziră arşiţa soarelui şi nişte strigăte care răsunau chiar lângă locul unde stătea. Vinicius se frecă la ochi. Strada viermuia de oameni, doi pedisequi, îmbrăcaţi în tunici galbene, dădeau mulţimea la o parte cu nişte trestii lungi, strigând şi făcând loc unei splendide lectici, purtată de patru sclavi voinici,