În lectică stătea un om îmbrăcat în veşminte albe, a cărui faţă nu se vedea bine, căci ţinea aproape de ochi un sul de papirus şi citea foarte atent.

Loc pentru nobilul curtean! strigau pedisequi.

Strada era însă atât de înţesată, că lectica trebui să se oprească pentru o clipă. Atunci curteanul lăsă nerăbdător sulul de papirus şi scoase capul de după perdea, strigând:

Alungaţi-mi-i pe netrebnicii ăştia! Mai iute! Deodată, zărindu-l pe Vinicius, se retrase repede şi ridică sulul de papirus în dreptul ochilor.

Vinicius îşi trecu mâna peste ochi, crezând că încă mai visează. În lectică era Chilon.

Între timp, pedisequi deschiseră drumul şi egiptenii stăteau gata să pornească, când tânărul tribun, care într-o clipită desluşi multe lucruri neînţelese pentru el până atunci, se apropie de lectică.

Te salut, Chilon! spuse el.

Tinere, răspunse grecul cu demnitate şi mândrie, străduindu-se să dea o expresie de calm feţei sale, deşi dârdâia de frică, salută-mă, dar nu mă reţine, căci mă grăbesc la prietenul meu, nobilul Tigellinus.

Vinicius însă, prinzându-se de marginea lecticii, se plecă spre el şi, privindu-l drept în ochi, spuse în şoaptă:

Tu ai vândut-o pe Ligia?

Colos al lui Memnon! strigă Chilon, înspăimântat.

În ochii lui Vinicius însă nu era ameninţare. Spaima bătrânului grec trecu repede. Îşi aminti că se află sub ocrotirea lui Tigellinus şi a împăratului însuşi, adică a puternicilor de care tremură toţi şi că are în preajmă-i nişte sclavi voinici, iar Vinicius stă înaintea lui dezarmat, cu faţa obosită şi gârbovit de durere.

La acest gând curajul îi reveni. Aţinti asupra lui Vinicius ochii lui injectaţi de sânge şi răspunse în şoaptă:

Iar tu, când eu muream de foame, ai poruncit să mă biciuiască.

Un moment tăcură amândoi. Pe urmă, Vinicius spuse încet:

Te-am nedreptăţit, Chilone!…

Grecul înălţă capul şi, pocnind din degete, cea ce la Roma era semn de dispreţ, spuse cu voce tare, aşa ca toţi să poată auzi:

Prietene, dacă ai vreo rugăminte la mine, vino la casa mea din Esquilin, dimineaţa, când, după baie, îi primesc pe oaspeţii şi pe oamenii mei.

Făcu un semn cu mâna, egiptenii ridicară lectica, iar sclavii îmbrăcaţi în tunici galbene, începură să strige, mişcând trestiile:

Loc pentru lectica nobilului Chilon Chilonides! Loc! Loc!…

Capitolul  LV

Într-o scrisoare lungă, scrisă în grabă, Ligia, îşi lua rămas bun pentru totdeauna de la Vinicius. Ştia că nu mai are nimeni voie să intre în închisoare şi că n-are să poată să-l vadă decât din arenă. De aceea, îl ruga să afle când le va veni lor rândul şi să fie acolo, căci voia să-l mai vadă o dată în viaţă. În scrisoarea ei nu se simţea teamă. Scria că şi ea şi alţii tânjesc acum după arena pe care-şi vor găsi eliberarea din închisoare. Sperând că vor sosi şi Pomponia şi Aulus, îi implora să vină şi ei. În fiecare cuvânt al ei se vedea exaltarea şi detaşarea de viaţă, sentiment cu care trăiau toţi întemniţaţii, şi credinţa nezdruncinată că promisiunile trebuie să se împlinească dincolo de mormânt. „Dacă Christos (scria ea) mă va elibera acum, sau după moarte, el mi te-a promis ţie prin cuvintele Apostolului, deci sunt a ta!” Şi-l conjura să n-o regrete şi să nu se lase cuprins de durere. Moartea nu înseamnă pentru ea ruperea jurămintelor. Cu naivitate copilărească îi promitea lui Vinicius că, imediat după chinurile din arenă, îi va spune lui Christos că la Roma a rămas logodnicul ei, Marcus, care tânjeşte după ea din toată inima. Şi se gândea că poate Christos va îngădui sufletului ei să se întoarcă pentru o clipă la el, să-i spună că trăieşte, că a uitat de chinuri şi că e fericită. Toată scrisoarea ei respira fericire şi credinţă, speranţă. Nu conţinea decât o singură rugăminte legată de cele pământeşti: ca Vinicius să ia din spoliarum{142} trupul ei şi s-o îngroape ca pe soţia lui, în mormântul în care el însuşi ar urma să fie îngropat cândva.

El citi scrisoarea cu inima sfâşiată, totuşi i se părea o imposibilitate ca Ligia să poată pieri de colţii fiarelor sălbatice şi Christos să nu se îndure de ea. Întorcându-se acasă, îi scrise că are să vină zilnic lângă zidurile închisorii Tullianum şi are să aştepte până când Christos are să dărâme zidurile şi să i-o redea. Îi ceru să creadă şi ea că El poate să i-o dea chiar şi din circ, că Marele Apostol se roagă pentru asta. Căuta s-o convingă că momentul eliberării este aproape. Centurionul convertit urma să-i ducă scrisoarea a doua zi.

Ascultă-mă, stăpâne. Christos, care te-a pus la încercare, şi-a arătat bunătatea sa faţă de tine. În noaptea asta, au venit liberţii împăratului şi ai prefectului să aleagă pentru aceştia fecioare creştine ca să le pângărească. Au întrebat şi de logodnica ta, însă Domnul a trimis asupra ei fierbinţeala de care mor deţinuţii din Tullianum şi au lăsat-o în pace, fiindcă de ieri seară şi-a pierdut cunoştinţa. Binecuvântat să fie numele Mântuitorului, căci boala asta a salvat-o de ruşine şi poate s-o salveze şi de la moarte.

Vinicius se sprijini cu o mână de umărul ostaşului ca să nu cadă, în timp ce acesta vorbea mai departe:

Mulţumeşte Domnului pentru nemărginita lui bunătate. Pe Linus l-au luat şi l-au supus la chinuri, dar, văzând că trage să moară, l-au dat înapoi. Poate că şi ţie au să ţi-o dea acum, iar Christos are să-i redea sănătatea.

Tânărul tribun mai rămase câteva clipe cu capul plecat, după care îl ridică şi spuse încet:

Da, sutaşule. Christos, care a salvat-o de ruşine, are s-o salveze şi de la moarte.

Rămase lângă zidul închisorii până seara, apoi se întoarse acasă şi trimise pe oamenii săi după Linus, cu poruncă să-l transporte într-una din