Petronius, aflând toate astea, hotărî să încerce noi mijloace. Mai fusese la Augusta şi se duse la ea pentru a doua oară. O găsi la căpătâiul micului Rufius. Copilul cu capul spart aiura de febră. Mama îl îngrijea cu disperare şi spaimă în inimă, gândindu-se că chiar dacă îl salvează, cine ştie dacă în curând n-o să moară de o moarte şi mai groaznică.

Preocupată exclusiv de durerea sa, nu voia nici să audă de Vinicius şi Ligia, însă Petronius o sperie.

Ai jignit, îi spuse el, o zeitate necunoscută. Tu, Augusto, se spune că-l cinsteşti pe ebraicul Iehova, iar creştinii susţin că Christos este fiul lui. Gândeşte-te dacă nu cumva te urmăreşte mânia tatălui. Cine ştie dacă ceea ce ţi s-a întâmplat nu e răzbunarea lor şi dacă viaţa lui Rufius nu depinde de ceea ce vei face de aci înainte.

Ce vrei să fac? întrebă Poppea cu teamă.

Îmblânzeşte cerul supărat!

Cum?

Ligia e bolnavă. Influenţează-l pe împărat sau pe Tigellinus să-i fie dată lui Vinicius.

Ea îl întrebă, disperată:

Tu crezi că pot?

Atunci poţi altceva. Dacă Ligia se face bine, trebuie să meargă la moarte. Du-te la templul Vestei şi cere ca virgo magna{143} să se afle întâmplător lângă Tullianum în clipa când au să-i ducă pe deţinuţi şi să poruncească să fie eliberată fata. Marea vestală nu te va refuza.

Dar dacă Ligia va muri de febră?

Creştinii spun că Christos este răzbunător, dar drept. Poate c-ai să-l îndupleci chiar şi numai cu dorinţa de a o ajuta.

Să-mi dea un semn că-l va salva pe Rufius. Petronius dădu din umeri.

Eu nu vin ca sol, divino; îţi spun doar: e mai bine să fii în bună înţelegere cu toţi zeii romani şi străini.

Mă duc! zise Poppea cu o voce frântă. Petronius răsuflă adânc.

„În sfârşit am obţinut ceva!” se gândi el. Şi, întorcându-se la Vinicius, îi spuse:

Roagă-l pe zeul tău ca Ligia să nu moară de febră, căci dacă nu moare, marea vestală va porunci să fie eliberată. Însăşi Augusta are s-o roage să facă asta.

Vinicius îl privi cu ochii mistuiţi de friguri şi răspunse:

Pe ea are s-o elibereze Christos!

Poppea, care pentru salvarea lui Rufius, ar fi fost gata să sacrifice hecatombe tuturor zeilor din lume, se duse încă în aceeaşi seară în Forum, la vestale, după ce încredinţă copilul bolnav credincioasei doici Silvia, care o crescuse şi pe ea.

Însă în Palatin sentinţa împotriva copilului era dată. Îndată ce lectica împărătesei dispăru dincolo de Poarta Mare, în camera în care zăcea micul Rufius intrară doi liberţi de-ai împăratului. Unul se aruncă asupra bătrânei Silvia şi-i astupă gura, celălalt, apucând o statuie de aramă a Sfinxului, o ucise dintr-o lovitură.

Apoi se apropiară de Rufius. Aiurind de febră, copilul nu-şi dădea seama de ceea ce se petrecea în jurul lui, le zâmbi şi clipi din ochii săi minunaţi, de parcă s-ar fi străduit să-i recunoască. Ei însă, scoţând de la doică centura numită cingulum i-o legară de gât şi începură să strângă. Copilul, după ce o mai strigă o dată pe mama sa, muri repede. După aceea, îl înveliră într-un cearceaf şi, urcându-se pe caii gata pregătiţi, alergară până la Ostia, unde aruncară trupul în mare.

Poppea, neaflând-o în Forum pe marea fecioară, care împreună cu alte vestale era la Vatinius, se întoarse curând la Palatin. Găsind patul gol şi trupul rece al Silviei, leşină, şi când o treziră, începu să ţipe. Ţipetele ei sălbatice nu mai conteniră toată noaptea şi ziua următoare.

A treia zi, împăratul îi porunci să vină la banchet, aşa că, îmbrăcând tunica de culoarea ametistului, veni şi stătu cu faţa împietrită, tăcută, minunată cu părul ei auriu şi înfricoşătoare ca îngerul morţii.

Capitolul  LVI

Înainte ca Flavii să fi construit Coloseumul, amfiteatrele la Roma se construiau în general din lemn, de aceea şi arseseră aproape toate în timpul incendiului. Pentru ţinerea jocurilor făgăduite însă, Nero porunci să se ridice câteva, printre ele şi unul uriaş. Imediat după stingerea focului, începuseră să se aducă pe mare şi pe Tibru buşteni groşi de copaci tăiaţi de pe povârnişurile Atlasului. Deoarece jocurile acestea urmau să le întreacă pe toate cele de până atunci prin frumuseţe şi prin numărul victimelor, se mai construiau încăperi spaţioase pentru oameni şi animale. Mii de meseriaşi lucrau la construcţie ziua şi noaptea. Construcţia avea să fie şi frumoasă. Se povesteau adevărate minuni despre spetezele căptuşite cu bronz, chihlimbar, fildeş, perle şi carapace de broaşte ţestoase de mare. Pe canalele de pe lângă scaune, avea să curgă tot timpul apă rece din munţi, păstrând în circ o răcoare plăcută chiar şi în timpul celor mai mari arşiţe. Un velarium{144} uriaş, de culoarea purpurei, avea să-i ferească pe spectatori de razele soarelui. Printre rândurile de scaune se puneau cădelniţe pentru arderea mirodeniilor de Arabia. Deasupra se fixară instalaţii care aveau să stropească spectatorii cu pulbere lichidă de şofran şi verbină. Renumiţii constructori Severus şi Celer îşi folosiră toată ştiinţa ca să ridice un amfiteatru inegalabil şi în care să încapă un număr imens de curioşi, cum nu mai încăpuseră în nici unul din cele cunoscute până atunci.

De aceea, în ziua în care urma să înceapă ludus matutinus, mulţimi imense aşteptau încă din zori deschiderea porţilor, ascultând cu plăcere răgetul leilor, pufnitul panterelor şi urletul câinilor. Fiarele erau flămânzite de două zile. Sclavii treceau prin faţa cuştilor cu bucăţi însângerate de carne, ca să le aţâţe furia şi foamea. Uneori, urletele răsunau ca un uragan, încât oamenii care stăteau în faţa circului nu se mai auzeau unul pe celălalt, iar cei mai slabi de virtute păleau de groază. O dată cu răsăritul