soarelui însă, în clădirea circului răsunară nişte cântece puternice, dar calme, pe care oamenii le ascultau cu uimire, repetându-şi unii altora: „Creştinii! Creştinii!” Grupuri nenumărate fuseseră aduse la amfiteatre încă de cu noaptea şi nu dintr-o singură închisoare, cum se plănuise iniţial, ci din toate câte puţin. Mulţimea ştia că reprezentaţiile au să dureze săptămâni şi luni în şir, însă se întrebau, contrazicându-se, dac-au să reuşească să termine într-o zi cu toţi cei aduşi pentru ziua aceea. Vocile de bărbaţi, de femei şi de copii, care cântau imnul dimineţii, erau atât de numeroase, încât cunoscătorii susţineau că şi dacă s-ar scoate câte o sută, sau două sute deodată, animalele au să obosească, au să se sature şi n-au să-i sfâşie pe toţi până seara. Alţii susţineau că un număr prea mare de victime scoase deodată pe arenă distrage atenţia şi nu-ţi permite să te bucuri cum se cuvine de spectacol. Pe măsură ce se apropia clipa deschiderii coridoarelor care duceau în interior, numite vomitoria, poporul se însufleţea, se înveselea, discutând despre diferite amănunte legate de spectacol. Se formau partide care susţineau, unele că leii, altele că tigrii sunt mai meşteri la sfâşiat oameni. Pe alocurea, se făceau prinsori. Erau, în sfârşit, şi unii care discutau despre gladiatorii care aveau să dea reprezentaţii în arenă înaintea creştinilor. Se formau partide şi în privinţa lor. Unii ţineau cu samniţii, alţii cu galii, alţii cu tracii, cu mirmidonii, cu retiarii{145}. Dis-de-dimineaţă grupuri mai mari sau mai mici de gladiatori începură să vină la amfiteatru sub comanda maeştrilor lanista{146}. Nevoind să se obosească înainte de vreme, mergeau fără arme, unii complet goi, cu ramuri verzi în mâini, sau încununaţi cu flori, tineri, frumoşi în lumina dimineţii şi plini de viaţă. Trupurile lor, strălucind de uleiuri, puternice, parcă dăltuite în marmură, trezeau admiraţia poporului îndrăgostit de forme. Mulţi dintre ei aveau cunoscuţi în mulţime, aşa că în fiecare clipă se auzeau strigăte: „Salut, Turnius! Salut, Leo! Salut, Maximus! Salut, Diomedes!” Fetele tinere îi priveau cu admiraţie, iar ei le căutau pe cele mai frumoase şi le strigau vorbe de glumă, trimiţându-le sărutări de parcă nu i-ar fi apăsat nici o grijă. „Îmbrăţişează-mă, până nu mă îmbrăţişează moartea!” Apoi dispăreau pe porţile pe care mulţi nu aveau să mai iasă. Mereu alte convoiuri distrăgeau atenţia mulţimii. După gladiatori, veneau mastigoforii, adică oamenii înarmaţi cu bice, a căror îndatorire era să-i biciuiască şi să-i aţâţe pe cei care luptau. Pe urmă asinii, care cărau spre spoliarum şiruri întregi de care încărcate cu sicrie de lemn. Văzându-le, poporul se bucură deducând după numărul lor proporţiile uriaşe ale reprezentaţiei. Urmau oamenii care aveau să-i răpună pe răniţi, costumaţi în Caron sau în Mercur, apoi oamenii care păzeau ordinea în circ, distribuiau scaunele, după aceea sclavii care aveau să servească mâncare şi băuturi răcoritoare, iar în cele din urmă, pretorienii pe care fiecare împărat îi avea în amfiteatru întotdeauna la îndemână.

În sfârşit, se deschiseră vomitoria şi mulţimea năvăli înăuntru. Erau însă atât de mulţi cei adunaţi, încât ore în şir au tot intrat. Era de mirare că amfiteatrul poate să înghită atâta popor. Urletele animalelor, care simţeau miros de oameni, se înteţeau mereu. Poporul, ocupându-şi locurile, vuia ca valurile în furtună.

La urmă veni prefectul oraşului, înconjurat de vigili, iar după el, într-un şir neîntrerupt începură să curgă lecticile purtându-i pe senatori, pe consuli, pe pretorieni, pe edili, pe funcţionarii publici şi imperiali, pe ofiţerii pretorienilor, pe patricieni şi pe femeile elegante. Unele lectici erau precedate de lictori cu securi prinse în mănunchiuri de nuiele, altele de grupuri mari de sclavi. Străluceau în soare lecticile aurite, veşmintele albe şi multicolore, penele, cerceii, bijuteriile, oţelul topoarelor. Din circ, răsunau strigătele cu care poporul îi saluta pe înalţii demnitari. Din când în când, mai soseau mici detaşamente de pretorieni.

Preoţii diferitelor temple veniră ceva mai târziu, şi abia după ei apărură fecioarele sfinte ale Vestei, înaintea cărora mergeau lictorii. Se aştepta numai venirea împăratului ca să se înceapă reprezentaţia. Acesta, nevoind să supună poporul la o aşteptare prea lungă, pentru a-l atrage de partea lui, sosi în curând în compania Augustei şi a curtenilor.

Petronius veni şi el, având în lectica lui pe Vinicius. Acesta ştia că Ligia este bolnavă şi inconştientă, dar fiindcă în ultimele zile intrarea în închisoare fusese păzită cu stricteţe, iar vechile străji fuseseră înlocuite cu altele noi care n-aveau voie să discute cu paznicii şi nici să dea cele mai mici veşti celor care veneau să întrebe de deţinuţi, nu mai era sigur dacă nu-i şi ea printre victimele destinate primei zile de reprezentaţie. Pentru lei puteau s-o trimită şi bolnavă, chiar şi fără cunoştinţă. Fiindcă victimele aveau să fie îmbrăcate în piei de animale şi trimise, grupuri întregi, în arenă, nimeni dintre spectatori nu putea controla dacă se află cu una mai mult sau cu una mai puţin şi nici s-o recunoască pe careva. Paznicii şi toţi servitorii amfiteatrului erau mituiţi, iar cu bestiarii Vinicius căzuse la înţelegere s-o ascundă pe Ligia într-un colţ întunecos al amfiteatrului, iar noaptea s-o încredinţeze unui arendaş al său, care avea s-o aducă imediat în Munţii Albani. Petronius, căruia i se împărtăşise taina, îl sfătui pe Vinicius să meargă cu el în amfiteatru, în văzul tuturor, şi abia la intrare să se strecoare în mulţime şi să alerge la beciuri, unde, pentru a evita erorile posibile, urma să o arate personal pe Ligia paznicilor.

Paznicii îi dădură drumul să intre pe o uşă mică de serviciu. Unul dintre ei, pe nume Sirus, îl conduse imediat la creştini. Pe drum îi spuse:

Nu ştiu, stăpâne, dac-ai să găseşti ce cauţi. Noi am întrebat de o fată cu numele de Ligia, dar nimeni nu ne-a răspuns, însă poate că n-au încredere în noi.

Sunt mulţi? întrebă Vinicius.

Mulţi trebuie să rămână pentru mâine, stăpâne.

Sunt bolnavi printre ei?

Nu sunt dintr-aceia care să nu se poată ţine pe picioare.

Spunând