acestea, Sirus deschise o uşă şi intrară într-o sală întinsă, însă scundă şi întunecoasă, căci soarele pătrundea în ea numai prin nişte deschizături zăbrelite care o despărţeau de arenă. La început, Vinicius nu putu să vadă nimic, auzi doar un murmur de voci în încăpere, dominat de ţipetele poporului din amfiteatru. După câteva clipe, când ochii lui se obişnuiră cu întunericul, zări grupuri întregi de fiinţe ciudate, asemănătoare cu lupii şi urşii. Erau creştinii îmbrăcaţi în piei de animale. Unii stăteau în picioare, alţii se rugau în genunchi. Ici şi colo, după părul lung care aluneca peste pielea de fiară puteai ghici că victima este femeie. Mamele, ca nişte lupoaice, strângeau la piept copiii îmbrăcaţi de asemenea în piei. Însă sub pieile de animale se vedeau feţe luminoase, ochi strălucind în întuneric de bucurie şi febră. Nu încăpea îndoială că o mare parte din oamenii aceştia era stăpânită de un singur gând, care încă din viaţă îi obsedase, făcându-i nesimţitori la tot ce se petrecea în jur şi la ce i-ar mai fi putut aştepta. Unii, pe care Vinicius îi întreba de Ligia, se uitau la el cu nişte ochi de parcă atunci s-ar fi trezit din somn, fără să-i răspundă. Alţii îi zâmbeau, punând degetul pe buze, arătând spre zăbrelele de fier prin care pătrundeau dâre de lumină. Numai copiii plângeau pe ici şi colo, speriaţi de răgetul fiarelor, de urletul câinilor, de gălăgia mulţimii şi de propriii lor părinţi, care semănau cu animalele. Vinicius, însoţit de paznicul Sirus, se uita la feţele lor, căuta, întreba, uneori se împiedica de trupurile celor care leşinaseră în înghesuială, din cauza zăpuşelii şi a duhorii, dar trecea mai departe spre adâncul întunecos al încăperii, care părea întinsă cât tot amfiteatrul.

Deodată se opri, având impresia că în apropiere aude o voce cunoscută. După ce ascultă puţin, se întoarse şi se înghesui prin mulţime, oprindu-se aproape de locul de unde răsuna vocea. Un mănunchi de raze cădea pe capul vorbitorului şi astfel Vinicius recunoscu sub pielea de lup faţa slabă şi neînduplecată a lui Crispus.

Pocăiţi-vă pentru păcatele voastre, spunea Crispus, căci iată imediat va sosi clipa. Cine-şi închipuie că numai moartea ajunge să-şi răscumpere păcatele, acela săvârşeşte un nou păcat şi va fi aruncat în focul veşnic. Prin fiecare păcat al vostru săvârşit în timpul vieţii, aţi reînnoit chinurile Domnului. Să nu îndrăzniţi a crede că suferinţele ce vă aşteaptă ar putea să răscumpere chinurile pe care le-aţi provocat Domnului. Prin aceeaşi moarte vor muri astăzi drepţii şi păcătoşii, însă Domnul îi va deosebi pe fiii săi. Vai vouă, căci colţii leilor vor sfâşia trupurile voastre, dar nu vor sfârteca şi păcatele voastre al căror număr nu l-a uitat Dumnezeu! Domnul a dat dovadă de neţărmurită bunătate, când a permis să fie răstignit, acum însă va fi un judecător care nu va lăsa nici o vină fără pedeapsă. Cei care aţi crezut că prin chinuri veţi şterge amintirea păcatelor voastre, aţi hulit împotriva dreptăţii divine şi în beznă adâncă vă veţi scufunda. S-a sfârşit cu bunătatea. A venit timpul mâniei lui Dumnezeu. Iată, peste o clipă vă veţi afla în faţa unei judecăţi îngrozitoare, din care numai cei virtuoşi vor scapă. Pocăiţi-vă pentru păcatele voastre, căci s-au deschis hăurile iadului şi vai vouă, bărbaţi şi neveste, vai vouă părinţi şi copii!

Şi, întinzând mâinile lui osoase, le agită pe deasupra capetelor plecate, neînfricat şi implacabil chiar şi în faţa morţii, spre care peste câteva clipe urmau să meargă toţi condamnaţii aceştia. După cuvintele lui se auziră voci: „Ne pocăim pentru păcatele noastre!” apoi se lăsă o tăcere în care nu se auzea decât plânsul copiilor şi bufnetul scos de cei care se loveau cu pumnul în piept. Lui Vinicius îi îngheţă sângele în vine. El, care-şi punea toată speranţa în mila lui Christos, auzea acum că venise ziua mâniei şi că nici măcar moartea în arenă nu poate aduce izbăvirea. Prin minte îi trecu ca o scăpărare de fulger gândul luminos că Apostolul Petru ar fi vorbit altfel acestor oameni pe care îi aştepta moartea. Totuşi cuvintele ameninţătoare, pline de fanatism ale lui Crispus, încăperea asta întunecoasă şi zăbrelită, dincolo de care era tărâmul chinuitor, înghesuiala victimelor îmbrăcate în veşmintele morţii, îi umplură sufletul de oroare şi groază. Toate acestea luate la un loc îi apărură de sute de ori mai înfiorătoare decât cele mai crunte bătălii la care luase parte. Mirosul greu şi căldura începură să-l sufoce. O sudoare rece îi înecă trupul. Îl prinse teama că are să leşine ca unii de ale căror trupuri se împiedicase în timp ce căuta în adâncul încăperii şi când se gândi că din clipă în clipă se pot deschide gratiile, începu să strige din toate puterile pe Ligia şi Ursus, în speranţa că dacă nu ei, atunci cineva care-i cunoaşte are să-i răspundă.

Într-adevăr, imediat îl trase de togă un om îmbrăcat în urs şi spuse:

Stăpâne, au rămas în închisoare. Pe mine m-au scos ultimul şi am văzut-o bolnavă în pat.

Cine eşti?

Săpătorul în a cărui colibă te-a botezat Apostolul, stăpâne. M-au luat la închisoare acum trei zile şi azi am să mor.

Vinicius răsuflă uşurat. Intrând aici, dorise s-o găsească pe Ligia, acum însă era gata să-i mulţumească lui Christos că ea nu-i aici şi să vadă în asta un semn al bunătăţii lui. Săpătorul îl trase iarăşi de togă şi spuse:

Îţi aminteşti, stăpâne, că eu te-am condus la via lui Cornelius, unde în şopron propovăduia Apostolul?

Îmi amintesc, răspunse Vinicius.

L-am mai văzut după aceea, cu o zi înainte să mă prindă. M-a blagoslovit şi a zis că o să vină la amfiteatru să-i binecuvânteze pe cei care pier. Aş vrea să mă uit la el în clipa morţii şi să văd semnul crucii, că atunci o să-mi fie mai uşor, aşa că dacă ştii, stăpâne, unde-i, spune-mi.

Vinicius răspunse în şoaptă:

Este printre